Cât îl contestam! Cum ne bucuram că a căzut! Că nu mai este în fruntea ţării. A trebuit să apară, fatalmente, celălalt ”Escu”...cel de pe urmă, jucătorul, ca să-i cunoştem şi recunoaştem valoarea. Meritele lui Iliescu.
Nu, să nu credeţi că din contestatarul violent al dlui Iliescu de pe vremuri am devenit bruscamente un adulator. Deşi asta stă-n obiceiul pământului. Dar, eu nu prea am apucături pidosnice, trădătoare. Sunt ce scriu şi scriu ce sunt, numai că dacă eşti un jurnalist obiectiv realitatea şi evidenţele te obligă chiar să te contrazici. Maturitatea, chiar vârsta, te duc uneori în alte direcţii, mai „înţelelepţite” decât credinţa tinereţii.
Totuşi, dl Iliescu a împlinit 83 de ani... La mulţi ani, Ion Iliescu! Deşi, la un bilanţ ocazional ca acesta faci fără să vrei, comparaţii. Iliescu versus cine? Cu cine-l compari? Cu foştii politicieni? Cu foştii lideri de partide? Cu foştii preşedinţi? Iliescu rezistă azi la toate. Le surclasează. Ca politician, a avut în toată desfăşurarea post-revoluţionară un singur rival: Corneliu Coposu.
Şi, poate, mai firav pe Ion Raţiu, persoană occidentală, un post-modernist al politicii noastre, din păcate obturat în toate acţiunile din interiorul propriului partid de invidiile neconstructive ale cuplului Coposu- Diaconescu, în care ultimul se face vinovat retroactiv de ”bibilirea” UDMR-ului şi obrăznicirea sa politică preluată de penultima grupare la putere şi menţinută, în adormire, până azi.
Totuşi, fie şi peste aceste intrigi PNŢCD-iste, Iliescu rămâne, dincolo de vehementele acuze, nebuloase şi niciodată elucidate ale Revoluţiei.
Totuşi, Iliescu, după ceaţa, confuzia post-revoluţionară atribuite fără probe domniei sale, a stabilizat ţara pe vremea când hultani feroci ne râvneau teritoriile şi dota nativă, iar spionii gâlgâiau prin Capitală ca lindenii pe găină. O anume lipsă de fe
