„Îţi aduci aminte de copilăria noastră – care s-a dus ca să nu se mai întoarcă! – ce plăcută impresie ne făcea strigarea: coooovrigi!
Gugoşeeeeele! Cum alergam toţi, copii şi bătrîni, şi cei mai mari şi cei mai mici; cu ce nerăbdare aşteptam să-şi puie plăcintarul jos tablaua din cap, şi cît de iute i-o deşertam!
Astăzi plăcintele au pierdut valoarea lor şi plăcintarul poezia lui: civilizaţia l-a omorît. Toţi l-au părăsit, şi surîsul se vede pe buzele lui numai cînd e cungiurat de băieţi şi de copii, singurii ce i-au mai rămas credincioşi. Aceştia uneori îi mai deşeartă tablaua, iar cele mai adese se întoarce seara cu dînsa plină. Atîta numai că marfa lui e marfă ce nu aduce pagubă; ce nu se vinde se mănîncă.“ (Constantin Negruzzi – „Istoria unei plăcinte“)
Fragmentul de mai sus, scris în primele decenii ale secolului al XIX-lea, descrie decăderea ocupaţiilor tradiţionale pe fondul pătrunderii modernităţii în societatea românească din acea perioadă. Produsele alimentare comune şi dominante în prima jumătate a secolului al XIX-lea – „...vrun cheşchet, vro plachie, vro musaca, vro capama, vro paclava... vro ciulama... bucate creştineşti... sănătoase şi uşoare...“ (V. Alecsandri – „Chiriţa în provinţie“) – nu şi-au mai păstrat aceeaşi poziţie pînă la sfîrşitul secolului. Ceea ce bucătăria românească achiziţionase din Orient, prin influenţă otomană şi grecească (în perioada fanariotă), a început să fie înlocuit de elemente ale bucătăriei occidentale. Au existat însă produse alimentare care nu şi-au pierdut din importanţă nici în secolul al XX-lea şi se păstrează şi acum.
Unul dintre ele este covrigul. Gradul său de înrădăcinare în spaţiul cotidian din România şi în normalitatea cotidiană pe care şi-o proiectează fiecare consumator este surprins de Mircea Eliade: „În primul rînd, ce defineşte covrigul? Nu e coca, relativ comună produselor de