Am descoperit un mare fotbalist. Mare pentru că este altfel decît ceilalţi mari

Poţi să discuţi despre smerenie în fotbal? Poţi dacă eşti Mircea Lucescu. Mai ales că înainte de a vorbi despre smerenia unei echipe, Borussia Dortmund în cazul nostru, antrenorul de 67 de ani zisese ceva despre umilinţă. A se înţelege bine. Umilinţa ca stare de modestie, nu umilinţa ca formă de acceptare a supremaţiei celuilalt. Nu umilinţa ca formă de represiune a adversarului.

Smerenie. Simt că aţi şi început să vă enervaţi. Păi, cine vorbeşte despre smerenie, umilinţă, modestie? Lucescu? Mircea Lucescu, acel tip resentimentar, atins de mania persecuţiei planetare? Lucescu, una şi aceeaşi persoană cu omul care mai are puţin şi susţine că el a inventat şi mersul pe jos? Da, despre el este vorba. Despre Lucescu, omul care trăieşte în fotbal de peste 50 de ani. Persoana care găzduieşte în sine două personaje complementare. Omul de fotbal Lucescu şi antrenorul Lucescu. Primul, documentat, fin cunoscător al fenomenului, cu observaţii de o profunzime cuceritoare. Cel de-al doilea, înverşunat, pricinos, egoist, egocentric. Concluzia ne-o oferă ghidul practic al înţelepciunii populare. Să faci ce zice Lucescu, nu ce face Lucescu, asta că tot plecasem de la smerenie.

Smerenie. Deci, ce spune nea Mircea? Că victoria Borussiei în faţa Realului are la bază o stare de spirit productivă, diametral opusă îngîmfării vedetelor Realului alimentată din trufia maestrului lor, Mourinho. Borussia Dortmund. Jucători crescuţi cu grijă, fără tam-tam şi un antrenor, Jurgen Klopp, care a crescut o dată cu echipa. Jurgen Klopp, un om căruia nu îi este teamă să se exteriorizeze. Să se bucure, să se teamă. Să îi pese la vedere de rezultatul muncii lui. Adică să fie el însuşi, nu să interpreteze un rol.

Smerenie. S-a scris şi s-a vorbit puţin pe marginea fenomenului Lewandovski. Primul autor