Tecău şi Mirnîi au cîştigat finala de dublu. Este primul lor trofeu împreună. Şi începutul unei poveşti despre tenis.
Sentimentali mai mult decît ar fi poate normal, ni s-a părut curios atunci cînd Horia Tecău anunţa despărţirea de Robert Lindstedt. Îl consideram pe suedez drept unul de-ai noştri. Ni se părea că dincolo de turneele multe cîştigate sau pierdute împreună, Horia şi Robert deveniseră şi prieteni. Oameni uniţi de o camaraderie solidă. Am înţeles anevoie că îi unea o relaţie profesională. Serioasă, productivă, profitabilă. Civilizată, dar cam atît.
Punct şi de la capăt. Acum Max Mirnîi. Nevindecaţi, începem deja să-i întocmim actele de adopţie. Este partenerul lui Horia, este automat de-ai noştri. Parcă mai mult decît Lindstedt, care păstra o distanţă politicoasă. Ca un retur lung care nu te lasă să te apropii de fileu. Max, uriaşul blînd care vorbeşte măsurat, cu bun-simţ. Spune lucruri inteligente fără să dea senzaţia că stăpîneşte adevăruri abisale. A înţeles că oamenii îl simpatizează, considerîndu-l prelungirea rachetei lui Horia. Lui Max îi place căldura publicului de la Bucureşti. Sinceritatea lui. Nu se sfieşte să spună că la el, în Belarus, nu este aşa.
I-aş fi dorit mai mult şi mai des în tribună pe Năstase şi pe Ţiriac. Să îi ştim printre noi, să ne bucurăm de ei. Să vină să îşi vadă copilul care le poartă numele. Turneul. Cu un român printre finalişti în proba de dublu. Horia Tecău. Da, ştiu. Ştim, au ţinut să ne-o spună chiar ei, Horia nu se ridică la înălţimea pretenţiilor lor. De fapt, ce mare scofală a făcut şi băiatul ăsta cu dublul lui? A cîştigat 14 turnee ATP, a fost finalist încă de 13 ori? Iar acum vine şi ne dă peste nas cu modestia lui. Ce vrea să ne demonstreze? Cine ştie, poate vrea să ne arate că seriozitatea şi discreţia valorează cîteodată mai mult decît celebritatea planetară.
S-au împlinit 40 de ani d
