Astăzi se împlinesc 20 de ani de la primele ciocniri violente dintre susţinătorii partidelor istorice şi „oamenii muncii” chemaţi în ajutorul FSN, în Piaţa Victoriei. Sursa: Agerpres

Pe 28 şi 29 ianuarie 1990, Televiziunea Română Liberă le spunea cetăţenilor că e „prea ceaţă” ca să difuzeze imagini de pe străzile Capitalei. Se adunase într-adevăr ceaţă peste Bucureşti, însă una simbolică: prin desişul ei, „oamenii muncii” strânşi la ordinul Frontului Salvării Naţionale (FSN) - structura înfiinţată ca mişcare revoluţionară şi condusă de Ion Iliescu - îi împingeau deoparte pe susţinătorii opoziţiei, într-o tăcută demonstraţie de forţă.

Era nevoie doar de o scânteie şi sângele ar fi început să curgă. „FSN-ul şi-a adus masele de manevră, au făcut o contrade monstraţie. Foarte periculos ca procedeu...”, îşi aminteşte istoricul Stelian Tănase. Atunci s-a strigat pentru prima dată „Moarte intelectualilor!”.

În Palatul Victoria, reprezentanţii noii puteri încercau, la rândul lor, să împingă cât mai departe o opoziţie firavă. Liderii partidelor istorice, reînfiinţate după Re voluţie, cereau FSN-ului să re nunţe la mo nopolul asupra puterii, în condiţiile în care formaţiunea-mamut îşi anunţase, cu cinci zile în urmă, participarea la alegeri. După spusele ţărănistului Liviu Petrina - prezent la discuţii - curgea cu intimidări venite, direct sau nu, din partea „partenerilor de discuţie”. La un moment dat, un lider al FSN ar fi cerut chiar condamnarea la moarte a celor care doreau să ră stoarne noul regim, unul „legitimat de Revoluţie”.

În februarie, apele începeau să se despartă: avea să fie creat Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN). În spatele negocierilor care au dus la apariţia lui se ducea însă „războiul rece” pentru putere, iar zvâcnirile forţelor politice aveau să se transforme în conflicte violente.

@N_