Parafrazând-o pe Katherine Hepburn, momentul potrivit ca să iei o decizie finală despre religie nu e niciodată. Însă nu aşa judecă d-l Remus Cernea, care a aruncat piatra în baltă, iar proverbialii zece înţelepţi se chinuie acum s-o scoată – plus Radu Mazăre, cu metodele lui bruşte, neortodoxe. Numai de lipsă de curaj nu-l putem acuza sau de inconsecvenţă: el cel puţin nu s-a sucit în păreri ca senatoarea fomistă Cristina Anghel sau mulţi alţii, după intrarea în parlament.
Sunt două lucruri de zis în privinţa raportului stat-biserică. D-l Cernea le-a atins tangenţial, nefiind dânsul o natură analitică sau charismatică în rostire, deci e bine să le discutăm aici dechis. Există nuanţe ignorate atât de tânărul eco-deputat, cât şi de brutalii săi adversari, precum arhiepiscopul de Tomis, care i-a recomandat să se caute la bibilică.
Întâi, chestiunea de bază, în fundalul acestor dispute, că o recunoaştem sau nu: îl face religia pe om mai bun sau dimpotrivă? Aici mi-e teamă că suntem cam provinciali şi smuciţi în păreri, împrumutând argumente din Vest, ca în toate cele, doar că unele depăşite. Lumea civilizată a renunţat la exterminarea intelectuală a adversarului pe temele astea; acomodarea is the new black. Radicalismul religios a avut mereu presă proastă, în special după 11 septembrie 2001. Mai nou însă, celebrităţile radical-atee precum Dawkins sau Hitchens (nu-i ştiţi? păcat: de la ei îşi iau militanţii noştri ideile) au devenit de asemenea pasé, cum zice un excelent articol în The Spectator.
Noul ateism, versiune 2.0, nu mai vede religia ca forţă a răului; acceptă că ateii pot fi la fel de imorali sau distrugători ca şi credincioşii; şi înţelege că respingerea credinţei nu e o cale garantată către virtute, ci, uneori, către aroganţă. Sau limitare intelectuală: după un autor, ateii militanţi seamănă cu nişte palav
