Fotbalul românesc se prăbuşeşte în statisticile FIFA. La alte sporturi rezistăm cum putem, împotriva curentului, a crizei, a nepăsării. Împotriva crimei organizate a afacerilor imobiliare, care numai în Bucureşti a dus - în 20 de ani - la dispariţia a peste 200 de terenuri şi de săli unde se putea bate mingea. Totul merge prost, foarte prost, dar chiar şi într-un maidan cu gunoaie pot răsări ghioceii.
Unii concetăţeni ne arată că a fi român poate însemna să fii cel mai bun din lume. Halterofilul Valeriu Calancea, canoiştii Mihalachi şi Dumitrescu (două titluri), gimnasta Ana Porgras şi echipa feminină de spadă au reuşit acolo unde nimeni nu le dădea mari şanse. Au fost cei dintâi la Mondiale, depăşind concurenţi care aveau din start avantajul tehnologiei, investiţiilor, logisticii şi cercetării. Oameni fără grija zilei de mâine, liniştiţi, deci şi cu staffuri impresionante, au capotat în faţa unor superromâni nevoiţi să-şi depăşească în primul rând condiţia şi apoi să-şi vegheze talentul.
Într-o ţară în care se taie totul, ei ne demonstrează că speranţa şi credinţa nu ţi le poate ciunti nimeni. Într-o lume unde aparatura performantă înlocuieşte reflexele, unde medicaţia îţi dă forţa să treci peste dureri ca şi cum n-ar fi, unde energizantele costisitoare refac în câteva ore calorii pierdute în eforturi supreme, ai noştri mai arată lumii că omul e cel ce contează în primul rând.
Orbi şi în goana după facil, cei mai mulţi dintre noi am ajuns aplaudacii unor manelişti ai sportului. Instinctiv, creăm asistenţă unor dătători din gură, iar pe cei care ne fac mândri îi ţinem la suflet o zi, maximum două. Aceste rânduri, care ar fi trebuit - cum altfel ? - să fie pentru audienţa fotbalului jucat ieri fără spectatori din cauza unor huligani, sunt pentru ei. Adevăraţii campioni merită măcar o reverie într-un colţ de pagină.
