Poate părea ciudată întrebuinţarea acestei sintagme carteziene – claritate şi distincţie – la adresa unui artist. Talentul care mişcă totul într-o astfel de fiinţă aparte e mai puţin de natură raţională. E inefabil, e mister, iar cel care se află locuit de aceste energii speciale se mişcă în zona sensibilităţii, a emotivităţii, unde gândirea intervine în mod specific şi niciodată obnubilant.

Cu atât mai mult la actori la care spiritul ludic atotstăpânitor captează viaţa într-un perpetuu caleidoscop de stări, glisând între râs şi plâns precum măştile emblematice ale teatrului. Uneori însă natura îi înzestrează pe aceştia cu un inexplicabil cinism datorită căruia fiinţa gânditoare supraveghează detaşat tot timpul mişcarea lăuntrică a sufletului.

Aceasta ar fi, după mine, una dintre însuşirile speciale ale unui mare artist ca Victor Rebengiuc, un intelectual cu aură, un homo sapiens vizionar, creator de lumi adânci, dincolo de cea în care vieţuim cu picioarele pe pământ. N-aş putea explica altfel rolurile sale atât de multe şi atât de diferite, în care a strălucit aproape fără excepţie sau a ratat (rar) la fel de genial. N-am putea explica doar prin prisma clasicului histrionism creaţiile sale atât de bogate, dar riguroase, fie în dramă, fie în comedie, tipologia spectaculoasă de pe scena unde persoana sa s-a situat întotdeauna cu discreţie în background.

Dar era acolo, privind distanţat ce se petrece cu un alter-ego al momentului. Aprobându-l, certându-l, admirându-l. Niciodată detestându-l. Multă umanitate şi multă înţelepciune într-o asemenea fiinţă creatoare, atât de pirandeliană în distincţia pe care o operează între viaţă oi iluzia scenică (de aceea i-a ieşit atât de bine, probabil, rolul Tatălui din Şase personaje în căutarea unui autor). Nu doar disponibilităţi ludice şi vulnerabilităţi structurale au făcut, aşadar, posibile creaţii atât de dif