Aşadar, o! preaînţeleptule cititor care m-ai văzut acum două săptămîni, aici, urcînd pe o cămilă pe nume Başir şi făcînd plimbări cu mîinile pe cocoaşă, ai reţinut, probabil, ce amabil a fost crescătorul de cămile ce ne fu gazdă şi ce aer de relativă prosperitate degaja el, fără ostentaţie. După plimbarea pe cămilă, ne-a dus la nişte staule, unde stăteau puii de încocoşată – mai precis, fecioraşii de cămilă campioană. Şi, cum se apropia înserarea, am văzut cum cămilele sînt îmbrăcate cu un fel de păturoi ce le acoperă spatele şi burta (altfel răcesc la plămîni peste noapte, cînd diferenţele de temperatură-s sesizabile). Apoi gazda ne-a invitat în căsuţa lui de lîngă staule: imaginaţi-vă un cort mare, dreptunghiular, doar că nu era din pînză, ci dintr-un fel de termopane. Ne-a omenit cu ceai, cafea şi curmale, am mai sporovăit puţin, după care, la un moment dat, o voce cîntătoare – muezinul cartierului – a dat glas, chemîndu-şi fraţii la rugăciune. Era ora cinci a serii; am dat salamalecurile şi am lăsat oamenii în pace, să-şi facă închinăciunile.

De fapt, ce doream să vă spun: la un moment dat, îl întreb pe crescător cîte cămile are. Omul îmi zice că ultima dată cînd le-a numărat avea 110. Îl mai întreb cam cît costă o cămilă. Gazda se gîndeşte puţin şi-mi spune că el nu creşte decît cămile de curse, de rasă. Şi că un exemplar bun ajunge pe la 10 milioane de riali (moneda locală) bucata. Cît face asta în dolari?, întreb eu. Cam trei milioane, mi se răspunde. Şi-atunci olteanul din mine, curios, insistă: „Dar cămila asta, pe care am urcat eu, cît costă?“. Gazda, modestă, spune: „Asta e mai ieftină, much more cheaper“. Eu: „Cît de cheaper?“. El: „Pe la 500 de mii“. Eu: „De riali?“. El: „Nu, de dolari“.

Aşadar, o! cititorule, vei bănui cum e să te plimbi pe vreo şapte Mercedesuri încălecate! Şi, totodată, mai reflectează puţin la tendinţa unor miri arab