Un recent schimb de scrisori intre doi reputati jurnalisti ― Dan Tapalaga (Hotnews.Ro) si Radu Moraru (B1TV) ― a dus in actualitate tema „genei nationale”, disecata cu luciditate si pesimism, cu disperare si speranta. Cu ce masura cantarim succesele si esecurile Romaniei, cand vrem sa evitam capcana iluziilor, dar si injuriile gratuite? E intrebarea care framanta nu doar breasla gazetarilor, ci si pe omul de pe strada, o mana de politicieni, republica literelor, locuitorii diasporei si, foarte curand, constiinta alegatorilor aflati in cabinele de vot.
Mai intai, sa observam ca tentatia negativismului si voluptatea imprecatiei are o veche istorie la romani. Spritul critic, verbul chirugical sau denuntarea pacatelor tarii intr-o baie acida de adjective alcatuiesc, la noi, fondul unei atitudini clasicizante. Admonestarea fara remuscari a conationalilor denota vitalitate interioara si integritate morala – s-ar spune.
Gasim aceasta forma mentis in scrierile lui Dimitrie Cantemir, domnitorul care, la inceputul secolului XVIII, descria nemilos toate naravurile proaste ale moldovenilor: „ingamfarea si cu trufia le sunt lor mama si sora; (...) betia nici nu li-i urata, nici nu se prapadesc dupa ea; (...) nu numai ca nu-s iubitori de carte, ci, aproape toti, nici n-o pot suferi; (...) a-l ucide pe Turc, pe Scit ori pe Iudeu, sau a-l despuia ei socotesc ca nu-i nici un fel de pacat, necum un omor (...) E totusi de laudat si de inaltat cu vesnice elogii ospitalitatea pe care le-o arata calatorilor si noilor sositi” (Descriptio Moldaviae [1714-1716], cap. XVII, trad.rom: Dan Slusanschi, p. 304-307).
La finele secolului XIX, romanticul Eminescu devenise maestrul diatribei anti-politicianiste, infierand atat in poezie, cat mai ales in presa, conspiratia prostiei, ipocrizia demnitarilor si uleioasa lor demagogie: „Ar fi bine daca in polemica am fi
