Scoala româneasca nu produce tâmpiti cum cred o buna parte dintre români.
Am mai scris despre responsabilitate colectiva fata de scoala, ca institutie, si mai ales fata de educatie. Inteleg mânia parintilor, care vine de cele mai multe ori din neputinta de a face ca lucrurile sa mearga mai bine in invatamantul românesc. Cuvantul pare a fi ultima arma. Dar, de multe ori cuvantul poate actiona ca un bumerang: se intoarce chiar impotriva celui care l-a aruncat.
Cati oare dintre cei care sunt convinsi ca scoala româneasca produce “tâmpiti” tin seama si de ce simte “tâmpitul” pe care-l au in fata si care e chiar propriul copil ?
Stiu ei oare ca acest copil nu poate vedea scoala cu aceiasi ochi ca adultul ?
Stiu ei oare ca acesta are nevoie sa creada in scoala pentru ca numai asa va putea continua sa sacrifice placerile copilariei si ale adolescentei pentru a studia ?
Stiu ei oare ca, in timp ce pentru adulti asemenea afirmatii sunt o eliberare, pentru multi dintre copii si tineri acestea sunt o sursa de angoasa ?
Iata cum e sa fii unul dintre “tâmpitii” produsi de scoala româneasca:
“Mergând spre şcoală, mă gândesc brusc la ce aş vrea să mă fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala românească scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţă! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modă să te tratezi in străinatate”… Toate fetele de vârsta mea vor să se facă modele sau… nu ştiu… Ceva care să le aducă mulţi bani şi faimă.
Îmi atrage brusc, deodată, atenţia un afiş de publicitate rupt. Încă se mai observă zâmbetul „ca pentru poză” al celui care promitea ca şi alţii… marea cu sarea! Mă întreb, n-o fi şi el un produs al scolii româneşti. Dacă da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit ?” (Gina Camelia Roman – ele