În faţa meşterilor constructori nu mă simt în largul meu. Un sentiment de admiraţie amestecată cu puţină teamă, curiozitate şi invidie, stimă şi amoc. Mă refer la faianţari, la zugravi, la zidari, la parchetari şi la ce para-rase or mai fi fiind din această specie umană pe care nu am înţeles-o niciodată pe deplin, mulţumindu-mă doar să trăiesc cu inima mică în preajma ei, atunci cînd se mai întîmplă să fie cazul. În copilărie, anotimpul meşterilor era toamna. Este aproape freudiană povestea: într-o astfel de toamnă, din cauza lor şi a agitaţiei laborioase pe care au produs-o în mediul meu privat, nu am putut gusta ultimele zile de vacanţă, care au trecut parcă mai repede. Nu le-am iertat-o niciodată. Bucureştiul are o veche istorie alături de meşterii săi. Dar, chiar şi rememorînd-o, nu sînt convins că povestea va rămîne, pînă la ultimul ei rînd, una despre zugravi şi zidari. În noiembrie 1594, cum se ştie, Mihai Viteazul a chemat creditorii turci care-l împrumutaseră cu bani. Era un început de iarnă grea. La vistieria din Bucureşti, unde se producea adunarea, Mihai i-a omorît pînă la unul - un mod foarte eficient, să recunoaştem, de a lichida datoria externă. Din acel moment, relaţiile dintre Mihai şi Imperiul Otoman s-au stricat iremediabil, iar Bucureştiul avea să suporte în bună parte consecinţele. În vara lui 1595, învingător asupra turcilor la Călugăreni, Mihai s-a retras totuşi spre Carpaţi, cetatea Bucureşti fiind ocupată de turcii lui Sinan Paşa. Şi au ocupat-o bine. Mai întîi, au vrut s-o întărească - şi chiar au făcut-o într-o măsură -, pregătindu-se pentru o şedere prelungită. Dar nici Mihai nu era omul care să renunţe foarte uşor: ajutat cu trupe de Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, Mihai Viteazul a recucerit oraşul, din păcate nu înainte ca turcii, în retragere, să-l ardă din temelii. Nici nu s-a apucat a se pune piatră peste piatră şi