Creşterea înflaţiei înseamnă în primul rând corecţia randamentelor . Dacă cresc salariile şi, în general, veniturile, se încinge inflaţia, pentru că munca - element de cost în orice Creşterea înflaţiei înseamnă în primul rând corecţia randamentelor .

Dacă cresc salariile şi, în general, veniturile, se încinge inflaţia, pentru că munca - element de cost în orice produs - se scumpeşte implicit. Dar dacă munca nu "se scumpeşte", adică veniturile celor ce o prestează rămân pe loc, muncitorii îşi găsesc de lucru în alte părţi, pleacă în ţări mult mai "calde" din acest punct de vedere.

Pe de altă parte, dacă salariile cresc de două ori mai rapid decât productivitatea - cum se întâmplă de mai multe luni încoace, avem o majorare nesănătoasă a veniturilor, care provoacă în primul rând inflaţia. Iar inflaţia - adică media scumpirilor - în creştere înseamnă o presiune din ce în ce mai mare pentru creşterea veniturilor.

Care creştere a veniturilor, dacă are loc, inflamează cererea diverselor produse, ale căror preţuri cresc - la fel de nesănătos, pentru că se consideră că oamenii "au de unde" să suporte noile scumpiri. Acest carusel aproape că se învârte de la sine, orice ţară se confruntă cu rotaţiile inevitabile şi dependenţa reciprocă a indicatorilor venituri-scumpiri.

Numai că, în România, caruselul se-nvârte din ce în ce mai rapid, atrăgând după sine alţi indicatori şi transformându-se, astfel într-un cerc vicios. Presiunea pe salarii adânceşte criza forţei de muncă şi, în acelaşi timp, impune angajatorilor să plătească mai mult decât face o anumită lucrare. Nu plăteşte, nu se mai găseşte omul care să o presteze, iar dacă se găseşte omul, acesta cere prea mult.

Productivitatea (eficienţa) muncitorului rămâne undeva în urmă nu pentru că lucrătorul nu are voinţă, ci pentru că firma nu mai are bani pentru dezvoltare, pentru o tehnologie nouă