Che Guevara este adulat în necunoştinţă de cauză şi este popularizat prin mistificare. Şi tocmai în acest procedeu stă esenţa “canonizării” sale.

Decizia UNESCO de a include în patrimoniul protejat al umanităţii (Memory of the World Register) scrierile revoluţionarului comunist Che Guevara a suscitat câteva comentarii critice bine venite în presa românească (vezi Vladimir Tismăneanu şi Andrei Pleşu). Este într-adevăr o decizie de natură să schimbe complet semnificaţia noţiunii de “patrimoniu”şi care revoluţionează însăşi ideea de moştenire spirituală.

Este un atac puternic al spiritului progresist la adresa valorilor conservatoare care, fie şi în versiunea lor profană, îşi au originea în vechile revelaţii monoteiste. Cu alte cuvinte este un eveniment care nu poate fi ignorat şi care poate părea banal doar pentru că se pierde printre multe altele din aceeaşi specie. Lumea pare hotărâtă să arunce la coş patrimoniul clasic, în ciuda unor manifestări strălucitoare şi aparent victorioase precum cele de pe plaja Copacabana de la Rio de Janeiro.

Dar atacarea canonului umanist pare a se face mai întâi prin infiltrarea lui cu mesaje subversive, prin relativizarea lui în cadrul unui corpus eterogen, cu mesaje contradictorii. Che Guevara trece pentru majoritatea zdrobitoare a oamenilor de pe glob drept emblemă a tânărului revoltat, generos gata să lupte eroic pentru eliberarea celor oprimaţi. Se spune că orice tânăr poartă în suflet un Che Guevara, un reproş adresat lumii, o revoltă, o deznădejde sau o furie justiţiară. Aşadar generozitatea şi eroismul trec în prim plan, camuflând cu grijă tot ceea ce urmează: crima metodică şi lipsa totală de scrupule morale.

Multă lume a văzut filmul Diarios de motocicleta (The motorcycle diaries) care povesteşte călătoria studentului medicinist Ernesto Guevara de la Serna, de-a lungul Americii latine. E un film