Cea mai mare antrenoare a gimnasticii ritmice româneşti îşi desfăşoară activitatea în urbea ploieşteană. De la vârsta de şase ani, Doina Firică trăieşte în universul fermecat al gimnasticii. „Am început cu cea artistică, era la modă... Apoi am trecut la gimnastica ritmică, pe care o consider mai mult o artă, decât un sport“, spune cea care aproape că se confundă cu istoria acestei discipline în ţara noastră.

„Prin 1959 a intrat în performanţă gimnastica ritmică la noi. Am practicat-o până la 22 de ani, dar atunci nu era ca acum, acum este foarte greu. În primul rând, îţi trebuie o mobilitate ieşită din comun, o îndemânare ieşită din comun... Exerciţiul cu măciuci era la început, învăţam o mânuire simplă, erau exerciţii impuse. Acum sunt aruncări de obiecte pe sus, dar pe vremea mea nu era aşa ceva“, explică Doina Firică.

Din experienţa bogată ştie că în gimnastica ritmică mereu intervine noutatea, niciodată nu poţi spune că s-a ajuns la un plafon. „Acum, de exemplu, s-a schimbat codul de punctaj, care este foarte greu. S-a băgat notă special pentru artistic, asta însemnând, ţinuta, expresivitatea copilului, colaborarea între mişcarea corporală şi ţinută şi muzică. Este un progres total“, mărturiseşte Doina Firică.

O viaţă de antrenor

De la vârsta de 18 ani a început şi antrenoratul, alături de fosta sa profesoară, Victoria Vâlcu, la Clubul Sportiv Şcolarul din Bucureşti. A avut foarte multe generaţii de sportive, dintre care cea mai bună a fost cea a Irinei Deleanu, actuala preşedintă a federaţiei de specialitate. Lucrul cu copiii, cu fetiţele, a atras-o foarte mult, deşi nu este deloc uşor.

„Cu un copil deosebit trebuie să lucrezi mereu ceva cu el. Dacă are foarte mare mobilitate, nu are îndemânarea foarte bună. Dacă are îndemânarea, nu are mobilitate. Sau sunt copii care le au pe amândouă, dar nu au ritmi