Printr-o întâmplare miraculoasă am ajuns să văd părţi din marele concurs Eurovision cu coada ochiului, în timp ce băteam diverse chestii mai puţin solicitante în calculator. Sursa: EVZ
Am realizat brusc cum ajunge asemenea program soporific să fie urmărit de nu-ştiu-câte sute de milioane de telespectatori: m-am tăvălit pe jos de râs de nenumărate ori, atunci când apărea câte un tip hirsut de prin sudul Europei, cu cămeşa desfăcută pe pept, lălăind o chestie lacrimogenă în cheie orientală, sau câte un băiat în costum şi cu chitară (revine genul, se pare), pozând în Jacques Brel cu înlocuitori.
În rest, faux disco, hard rock de grădiniţă din ţări periferice sau încercări patetice de a impresiona audienţa cu costumaţii şi coregrafie mult peste limitele ridicolului. Alţii, dezgheţaţi probabil de curând de încălzirea globală, făceau dansul roboţelului circa 1985. Sârbii, admirabili în multe privinţe, arată ce pot ei când îşi pun mintea să facă o chestie cu adevărat kitsch (iar la asta competiţia în Balcani e foarte intensă).
Comentatorii erau de asemenea involuntar-amuzanţi, construind restrospectiv după fiecare vot câte o teorie conspiraţională privind geopolitica, schimburile economice internaţionale şi psihologia popoarelor care-l lăsau în umbră pe Caragiale.
Pe scurt, ce am reţinut nou din acest interesant program TV sunt două lucruri. În primul rând că Israelul şi Azerbaidjanul sunt deja - la capitolul lălăială - în Europa, lucru de aşteptat să se întâmple curând şi cu Kazahstanul şi celelalte Stanuri. Atunci să vezi distracţie; eu votez de pe acum cu Borat. În al doilea rând, s-a confirmat încă o dată că, atunci când vine vorba de mase mari de oameni, nu poţi să subestimezi niciodată îndeajuns audienţa, după cum bine zicea un mogul american din showbiz.
Acum înţeleg şi de ce: cu cât cobori mai mult ştacheta