Când eram codană, mă simţeam lezată dacă pisicile altora nu mă lăsau să le scarmăn.

Am copilărit în ograda bunicilor, unde căţelul era legat. Câinele a trăit 14 ani, suporta bine regimul de detenţie. De altfel, tot cartierul avea câini legaţi. Eroul nostru era un doctor bătrân, care-şi intitulase potaia Felix. De câte ori se smulgea din lanţ, se auzeau răcnete pe toată strada: «Fugiţi, iar a scăpat câinele lu' doctoru'!». Toată suflarea alerga ca la cursa cu tauri de la Pamplona, până prindeau dulăul - asta după ce-i prindea el de fund, de câteva ori.

Cu aceste premise rudimentare, este limpede că, atunci când am ajuns peste ani de zile în apartamentul unora al căror buldog îşi băga botul direct în farfuriile cu şniţele, m-am scuturat de parcă-mi intrase un gândac în sutien. N-am fost suficient de subtilă, stăpânu-său mi-a surprins reacţia şi, din clipa aia, m-a urât sincer. Trăim vremuri în care apelativele care nu sunt politically correct, gen «javră» sau «cotarlă», sau imperativele ofensatoare, gen «zât» sau « marş«, nu sunt acceptate de militanţi. I-am dat odată unei pisici o felie de salam săsesc şi-a doua zi am început să primesc ameninţări anonime (cred totuşi că erau de la Brigitte Bardot).

Când eram codană, mă simţeam lezată dacă pisicile altora nu mă lăsau să le scarmăn. Când am avut motanul meu, prin clasa a doişpea, ­nu-mi convenea deloc să vină cineva în vizită şi să mi-l smotocească. Una mi l-a săltat de ceafă şi, până să-mi spună că pe pisici nu le doare manevra asta, am ţipat de zici că mă ridicase pe mine de urechi.

Mă pregăteam de o lungă carieră de tutore, dar chiar când începusem să iubesc cotoiul, a bătut cineva la uşă: era stăpânul lui (eu îl găsisem pe stradă, am uitat să vă spun, iar pe atunci trăiam nişte vremuri idilice, în care orice găseai al tău era - de la portofele la broaşte-ţestoase). Proprietarul întrebas