Statul bunăstării, creat în fiecare ţară pentru uzul propriei naţiuni, a fost „europenizat” şi „globalizat” fără prea mult zgomot şi fără ca cetăţenii să fie cu adevărat întrebaţi. Acum, aceste slăbiciuni structurale fac Europa vulnerabilă.
Dacă elitele politice din vestul continentului îşi închipuie că mai pot integra politic mulţimi de imigranţi veniţi din toate colţurile lumii, atunci se înşeală. De asemenea, îşi fac iluzii dacă îşi imaginează că, în cazul celor deja stabiliţi – fie ei cetăţeni sau simpli rezidenţi – loialitatea civică se va transmite întodeauna, fără probleme, din generaţie în generaţie.
Nu se va întâmpla astfel. Chiar dacă nu s-ar fi petrecut, zilele trecute, odiosul asasinat de la Londra, a cărui victimă a fost un militar britanic, Lee Digby, răspunsul ar fi fost acelaşi. Statele şi metropolele vest-europene care şi-au făurit reputaţia unui mini-univers sau a unui imperiu în miniatură sunt, de multă vreme, conştiente de faptul că beneficiile economice ale imigraţiei pe scară largă sunt însoţite de costuri, iar printre ele un loc important îl deţin costurile culturale.
A evidenţia costurile culturale ale imigraţiei nu înseamnă a fi xenofob. Mai mult, nu exclude în niciun caz intuiţia că diversitatea umană este, cel mai adesea, frumoasă, interesantă, benefică. Înseamnă, pur şi simplu, recunoaşterea faptului că valorile diferite se armonizează greu, iar o politică de imigraţie inspirată de principiul tuturor azimuturilor ar putea avea consecinţe negative. Înţelegerea costurilor culturale ale imigraţiei nu ar trebui să ducă la abandonarea vocaţiei Europei de a-i adăposti pe cei persecutaţi, nici la încetarea aplicării raţionale a principiului reunificării familiilor. Însă Uniunea Europeană nu poate fi transformată într-un spaţiu de imigraţie economică.
Întorcându-ne, însă, la Marea Britanie, probabil că statutul d