Cum nimic pare a nu fi întâmplător în viaţă, chiar pe 23 august 2013 va fi înmormântat un cetăţean român autointitulat, din raţiuni multiple, drept...rege. Ceremonia funerară ar fi putut avea loc şi pe 22 sau 24 august, dar soarta, ca să nu scriu altfel, a dorit pecetluirea zilei de 23, cu doliul unei comunităţi, ce altfel merită consideraţia cuvenită. Deloc exacerbată.
Precizez, din start, că am avut onoarea şi privilegiul să îl cunosc pe locotenent-colonelul George Magherescu, cel ce a lucrat ani buni alături de Mareşalul Ion Antonescu, ştiindu-i corespondenţa, transmiţându-i ordinele, însoţindu-l în cele mai diverse locuri, ascultându-i îndoielile şi fiind martor la deciziile sale irevocabile.
Despre care ne-a vorbit pe larg, la cursul de istorie, din academia armatei - în anii ultimului deceniu al regimului prezidenţial instituit de Nicolae Ceauşescu -, magistrul Jipa Rotaru, cel împătimit de prezentarea adevărului integral despre Ion Antonescu.
Era un moment când noi înşine, ca tineri ofiţeri, căutam un model rupt de societatea în care trăiam.
Un comandant validat de front. Cu victoriile şi înfrângerile inevitabile.
Un bărbat de stat, nu un preş în faţa puterilor trecătoare ale vremii.
Magherescu îmi spunea – după ce am aşteptat o jumătate de oră, în antecamera biroului lui, din casa veche, unde trăia, în Bucureşti, asta ca să mă învăţ cu protocolul de la Cabinetul Mareşalului! – retrăind clipe trecute cu ochii deschişi :
- Ion Antonescu a fost un sfânt! Un om fără de partid. A scris liderilor de partid invitându-i să preia puterea. L-au refuzat.
Nu. Ion Antonescu nu a fost un sfânt. Dar şi-a iubit ţara.
A fost soluţia cea mai bună, aleasă de regele Carol al II-lea, pentru ca România, cu un teritoriu amputat samavolnic, în 1940 – la est, sud şi vest – să rămână cu acel areal pământesc menit a-i pregăti reînt