de Răzvan Prepeliţă
Cînd Dică a plecat de la Steaua, exulta mai ceva decît un supravieţuitor de pe Titanic. După o călătorie printre aisbergurile negocierilor, barca de salvare a acostat tocmai pe plajele Siciliei. Aici soarele puternic şi nisipul auriu i-au redat pofta de viaţă. Ca fotbalist, părea că se născuse a doua oară. Uralele localnicilor înlocuiseră huiduielile de pe puntea Stelei. Cu cîteva jonglerii, tribul l-a adoptat îndată. Şi nu făcuse nimic special, încă! Lumea, nu că nu se mai se mai plîngea că nu aleargă, dar se plîngea că nu stă la poze, cu tot litoralul. Cu valurile la picioare, îmbrăcat cu bermude largi, cu coroniţa la gît şi paiul de limonadă între dinţi, Dică devenise cel mai iubit dintre sicilieni. A scris cîteva mesaje într-o sticlă, în care le spunea celor de acasă că e bine-sănătos, că Raiul există şi că pe acasă se întoarce doar cu plic de convocare.
Timpul a trecut şi pe micuţa insulă a venit ziua recoltei. Ora meciurilor! Ora adevărului! Sprinturi, dăruire, adică material la greu, cam asta se cerea fotbaliştilor locali, deveniţi între timp adevărate furnici la antrenamente. “Talentul va fi de ajuns!” şi-a zis greierele, convins că iarna nu are cum să vină pe meleagurile din sud. “Trebuie să marchez, dar ca să marchez trebuie să joc! Ca să joc trebuie să mă antrenez bine! Că să mă antrenez bine, trebuie să alerg! Hm! Să alerg?”. Amintirile din cabina strîmtă a postului de mijlocaş la Steaua, îi stîrniseră deja dorul de casă. Cît putea să alerge în cabina aia? Nicidecum, o plajă întreagă, ca aici! Şi asta doar că să fie titular, dar să mai şi înscrie. Aşa că eroul nostru s-a apucat de construit o plută, lustruită cu regrete. După un concediu la mediteraneană, venise momentul să naufragieze din nou! Acum, singur pe plajă, în bătaia brizei, aşteaptă seară de seară sticluţa cu mesajul Stelei. Măcar de ar fi ”Haide Dică!” şi nu
