Monument de talent, Mitică Popescu (74 de ani) nu s-a considerat niciodată vedetă sau artist şi spune că rămâne un „simplu actor“, care şi-a iubit meseria până la sacrificiu. „Cea mai mare realizare este că încă sunt în viaţă“, mărturiseşte actorul, care vorbeşte despre inerentele probleme ale vârstei şi despre povara singurătăţii. „Adevărul": În ultima vreme, aţi ales televizorul ca refugiu.
Mitică Popescu: Am fost nevoit. Dacă m-am ales cu acea fractură la umăr, în iarnă, am stat mai mult în casă, izolat. N-am putut să mă îmbrac sau să mă dezbrac singur, să ies. Abia de două-trei luni pot să-mi mişc mâna. Aşa că am fost nevoit să mă consolez cu televizorul.
De multe ori, posturile TV expun aproape numai realităţile urâte. Chiar asta e faţa reală a lumii în care trăim, nu mai există lucruri frumoase?
Cu siguranţă există şi lucruri frumoase. Depinde ce alegi. Parcă trebuie să iei în serios tot ce se spune la televizor? Eu butonez, n-am emisiuni preferate. Nu prea mai am răbdare nici să mă uit la filme. Nu mă mai concentrez. Atât timp de stat în casă mi-a creat o stare proastă, o depresie... Acum am nişte zugravi care îmi fac curat. Dar în multe zile nu vine nimeni. Mă duc să mă plimb prin Herăstrău, că e aici aproape.
În breasla dumneavoastră nu se leagă prietenii?
Legăm prietenii cum legaţi şi dumneavoastră: la serviciu. Iar din cauza fracturii, eu le-am cam pierdut şi pe acelea puţine pe care le-am avut. Dacă nu te vezi cu oamenii, te înstrăinezi... În ultimul an, n-am mai putut să mă duc în vizite, pentru că nu puteam să le spun oamenilor: „Vrei să vin la tine? Vino şi îmbracă-mă!". A trebuit să renunţ şi la spectacole...
Veţi reveni la teatru?
Nu ştiu dacă o să mai revin, mai ales că m-am şi pensionat. Normal ar fi să te şi plătească, dacă joci. Însă ştiţi cum e situaţia financiară a
