Despre rolul terapeutic al unui stadion. Naţional Arena
41.432. Oameni. Suporteri. 41.432 de oameni-suporteri dezamăgiţi în urma unui derby ratat. Steaua-Rapid. Zero la zero. Iar acum, adevărata ştire. Nici un scaun rupt. Nici un geam spart, nici un colţişor incendiat. Deşi, conform tradiţiei, sămînţă de scandal exista. Nemulţumirea provocată de meciul prost, în care doar bătaia de la poarta lui Coman a avut ceva veritabil, putea alimenta faptele de arme ale galeriilor. De data asta, nimic.
Nu am calificare de sociolog să stabilesc în ce fel influenţează stadionul cel nou comportamentul spectatorilor. Dar cum sociologii nu prea merg la meciuri, voi încerca să (îmi) explic bazîndu-mă pe meciurile multe văzute de-a lungul anilor pe stadioane. Pe stadioanele patriei şi ale lumii. Stadioane cu tribune de lemn prinse pe schelet metalic. Stadioane cu gradene şi cu obsedanta pistă de atletism, unde în deschiderea partidelor alergau într-un anonimat înduioşător tineri al căror echipament era obiect de distracţie pentru microbişti. Stadioane moderne, minuni ale arhitecturii. Stadioane mai frumoase şi mai funcţionale decît Naţional Arena. Da, există şi aşa ceva!
Un stadion ca Naţional Arena exercită o atracţie specială. Atrage, nu provoacă. Senzaţia de nou, de confortabil şi de civilizat are darul să calmeze. Spaţiul acela imens în care toate lucrurile au rostul lor - lumina, căile de acces, scaunele, cubul care pluteşte deasupra gazonului - acţionează cu efect terapeutic. Inclusiv asupra celor cu porniri războinice. Am prins în tribune momentul în care şi-au făcut apariţia galeriile stelistă şi rapidistă. După cîteva secunde de turbulenţă care nu anunţau nimic bun, băieţii s-au calmat de parcă o mînă nevăzută se aşezase pe creştetele lor. Au continuat să strige contra rivalilor, dar fără răutatea care anunţa de regulă confruntarea corp la corp.
Omul m
