Săptămâna aceasta am împlinit un an de când locuiesc în Bucureşti. Aşteptam ziua respectivă de vreo două luni, ca pe un soi de aniversare ciudată, însă mi-am adus aminte de ea abia seara târziu. Mă întorceam de la lucru, ieşisem de la metrou şi nu mai nimeream să deschid umbrela, să răspund la telefon şi să alerg spre autobuz. Atunci „m-a lovit“: acum un an ajungeam în Gara de Nord cu două trolere şi un vagon de speranţă.

Acest text nu este despre nostalgie şi, mai ales, acest text nu este despre Bucureşti. Este un text despre Timişoara, locul din care a trebuit să plec pentru a se transforma dintr-un simplu oraş în „acasă“. Şi mai este un text despre acei mulţi oameni (pe unii îi ştiu, pe alţii doar îi intuiesc) care există în mai multe locuri în acelaşi timp: locuiesc într-un oraş, se gândesc să se mute în altul, tânjesc după viaţa trăită într-un al treilea, dar îşi vizitează familia în al patrulea oraş. Nomazii.

Oamenii care nu au curaj să îşi mute toate lucrurile într-un singur loc pentru că nu sunt siguri dacă vor să rămână acolo. Oamenii care nu se ataşează de garsonierele pe care le închiriază, care îşi spun mereu că a mai rămas timp, că asta e doar o viaţă de probă, că trăim într-un fel de delegaţie, aşteptăm ceva, apoi altceva, găsim noi sensul cumva. Oamenii care se tem de hotărâri. Care se mulţumesc cu o plită în locul unui aragaz. Care au doar două farfurii şi două tacâmuri. Care nu păstrează borcanele pentru că nu au de gând că facă niciodată zacuscă. Oamenii care nu vor să îşi facă planuri de revelion cu trei luni înainte, care îşi aduc din alte oraşe hainele groase iarna şi care le duc înapoi primăvara. Care nu vor, sub nicio formă, să înveţe să facă prăjituri. Oamenii ca mine.

Există o anumită formă de rezistenţă faţă de lucrurile noi care vin spre tine, o reticenţă dubioasă faţă de orice formă de ataşament, care, în timp, se