O întrebare pe care ar trebui, cred, să ne-o punem mai serios este aceea dacă, realmente, noi avem o cultură a mării şi un sentiment aferent în raport cu aparenta nemărginire albastră din sud-estul ţării. Autorul acestor rînduri se teme că nu avem – şi îşi bazează aprehensiunea pe observaţii empirice accesibile oricui: de la lipsa unei flote naţionale şi pînă la strania imposibilitate de a consuma, în restaurantele noastre (măcar pe litoral!) peşte din Marea Neagră. E clar că ai o problemă dacă ai Universitate Maritimă (şi una bună, se pare), dar nu ai nave sub pavilion pentru absolvenţii ei; şi e clar că ceva nu merge atunci cînd, la o cherhana din Constanţa, peştele pe care-l poţi stropi cu lămîie este pescuit din Mediterana şi cumpărat de la Metro (ca şi lămîia).

Staţiunea Mamaia este, în acest sens, emblematică. La drept vorbind, ea-i una dintre cele mai „tinere“ staţiuni ale ţării (în comparaţie cu Sinaia „regală“, de exemplu). De fapt, Dobrogea ca atare e proaspăt intrată în geografia ţării (după 1878) – şi, se pare, aceşti 130 de ani de istorie recentă fost-au insuficienţi pentru a face din noi un popor al mării, precum portughezii, olandezii sau grecii. Ceea ce numim azi Mamaia turistică apare abia după Primul Război Mondial, fiind o vreme reşedinţa de vară a cuplului regal Ferdinand & Maria. Primul hotel demn de acest nume apare la mijlocul anilor ’30 – actualul Rex (ex-Internaţional, pe vremea comunismului), ridicat atunci în onoarea regelui Carol al II-lea. Zona de Sud a staţiunii (spre Constanţa) s-a dezvoltat turistic în anii lui Gheorghiu-Dej; iar zona de Nord (spre Năvodari) îşi datorează majoritatea hotelurilor „epocii“ Ceauşescu. În schimb, actualul talmeş-balmeş tîrtănesc din Mamaia se datorează în exclusivitate epocii noastre. Sărmana Mamaia pare a-şi ispăşi azi bunul renume pe care-l avea în anii comunismului. Atunci, Mamaia nu era o st