Mă întreb tot mai des ce putere deţin oamenii care deţin puterea când preferă să pară proşti doar ca să nu se vadă cât sunt de ticăloşi. E o problemă aici: când ţii să pari prea des că eşti prost, rişti să rămâi aşa. Nu e cazul acum, căci se vede treaba că resursele de ticăloşie sunt departe de a fi epuizate.

Ascult de două zile tot felul de justificări pentru cele petrecute luni noaptea şi marţi în Camera Deputaţilor, când au fost scoase de la naftalină nişte proiecte legislative irelevante şi li s-au adus o serie de amendamente nu doar foarte depărtate de intenţiile iniţiatorilor, dar şi de natură să zdruncine din temelii întreg sistemul judiciar românesc.

Legea amnistiei şi graţierii s-a vrut de la bun început şperaclul care să deschidă uşile de la celulele corupţilor. Unul dintre iniţiatori, Nicolae Păun, se tot plânge că el n-a vrut decât să scoată de la pârnaie nişte ţigani de-ai lui, condamnaţi pentru fapte mărunte. Minte de îngheaţă apele. În legislatura trecută, când a avut o tentativă similară, l-am întrebat de ce nu a exceptat de la amnistie şi graţiere faptele de corupţie, că atunci n-ar mai fi fost nicio problemă cu această lege. Atunci zicea că a fost o eroare şi că o va îndrepta. N-a făcut-o, a reluat iniţiativa în aceeaşi formă la începutul acestui an.

În schimb, deputaţii jurişti au făcut luni noaptea altceva. Ca să salveze aparenţele şi să aibă justificări a doua zi, au cules, parcă cu penseta, câteva infracţiuni din legile anticorupţie, dintre cele mai puţin grave sau nu foarte frecvente, şi le-au introdus în lista cu excepţii de la amnistie – dar nu şi de la graţiere. Dar nu au lungit lista cu exact acele infracţiuni cărora demnitarii şi potentaţii zilei le cad victimă cel mai des. Şi mă refer în principal la articolul 13 din Legea 78 din 2000, care pedepseşte liderii de partide, de ONG-uri şi de sindicate care abuzează de funcţi