Îl cunoaştem deja foarte bine pe Cristi Juncu în calitate de regizor al unor spectacole fundamentate pe texte contemporane ori extrem-contemporane. Îl cunoaştem şi în ipostaza de traducător inspirat din literatura dramatică europeană de ultimă oră.
Avarul îndrăgostit, o piesă ce îi poartă semnătura, în fapt o adaptare cât se poate de liberă a unui celebru text al lui Molière, a servit deja drept partitură pentru un spectacol montat la Teatrul de Comedie din Bucureşti de Vlad Massaci, spectacol aflat încă în repertoriul curent al Teatrului de Comedie. Mai demult, acelaşi Cristi Juncu, în postură de scriitor de literatură dramatică, a câştigat un premiu, dacă nu cumva chiar „marele premiu“ la un concurs de dramaturgie organizat de Ministerul Culturii cu o piesă intitulată Ciupercutze. Nu ştiu să se fi montat vreodată.
Din când în când, nu foarte frecvent, nu atât de des precum am putea-o dori, Cristi Juncu se apleacă şi asupra literaturii dramatice din veacuri ceva mai îndepărtate şi ne oferă adevărate bijuterii. Acum vreo patru sau cinci ani, regizorul a realizat la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti o superbă, miniaturală Furtună. În 2013, la renăscutul Teatru Naţional din Târgu Mureş, Cristi Juncu recidivează şi înfăptuieşte o încântătoare, o rafinată înscenare a Şcolii nevestelor a lui Molière. Sau, mai corect spus, dupăMolière căci operaţia de re-traducere a textului clasic devine în cazul de faţă una complexă, profund creativă, mai mult decât o simplă retălmăcire, ba chiar mai mult decât una de contemporaneizare. Un joc de măiestrie lingvistică şi dramatrugică, o jubilaţie de improvizaţie atent cumpănită şi savuros înfăptuită, o operaţiune ce creează premisele de a vedea pe scenă un spectacol suplu, alert, vesel, comic, alert, jovial, scris şi paginat cu un bun gust exemplar.
Contemporaneizarea la care supune Cristi Juncu Şcoala femeilor