Parcul Industrial, soluţia pentru evitarea dezastrului social, nu a dat rezultatele scontate. Populaţia îmbătrânită are prea puţine perspective de reviriment economic. Călanul mizează tot pe această "soluţie salvatoare", cu bani europeni.
Hunedoara, un oraş a cărui populaţie tindea, în 1989, spre suta de mii de locuitori, este de nerecunoscut chiar şi pentru băştinaşii plecaţi în lume de ani mulţi, în căutarea unei vieţi mai bune. Cu o populaţie îmbătrânită, urbea de-abia dacă mai are 55.000 de locuitori, iar perspectivele unei creşteri economice care să o facă să "pulseze" ca altădată sunt departe, "la capătul tunelului".
Dezastrul a început în 1996, odată cu primele disponibilizări masive din siderurgie şi minerit. Cei 20.000 de salariaţi pe care-i număra combinatul siderurgic, în 1990, sunt doar o amintire, azi abia 700 de oameni robotind în această unitate siderurgică. Efectele disponibilizărilor masive din urmă cu 10 – 15 ani se văd acum parcă şi mai bine.
În timp ce siderurgiştii încercau să se opună închiderilor de capacităţi de producţie din combinat, autorităţile acelor vremuri îi mituiau cu salarii compensatorii şi încercau să-i liniştească.Promisiunea "salvatoare" pe care o făceau mai marii vremurilor fiind realizarea unui parc industrial care să le ofere locuri de muncă.
Un proiect întârziat
Promisiunile s-au concretizat abia prin 2006, "răgaz" care i-a pus pe mulţi hunedoreni în situaţia de a-şi părăsi familiile, pentru un loc de muncă în străinătate. Alţii, din pricina sărăciei, au fost siliţi să se retragă "la ţară".
S-a cam aşternut praful peste Parcul industrial, după "puseul" de dezvoltare din anii 2007 – 2008. Cu toate acestea, acum este văzut, din nou, ca "soluţie salvatoare", dar nici cea mai optimistă perspectivă nu rezolvă problema Hunedoarei. Dacă, printr-o minune, peste doi ani aici s-ar tripla număr
