Ceea ce se întâmplă în sportul românesc de câţiva ani încoace seamănă a sinucidere programată. Nu avem baze, nu avem investitori, nu avem juniori, în curând nu vom mai avea nici seniori. Toată lumea se vaită, aduce în discuţie aceleaşi scuze, dar nimeni nu face nimic pentru remedierea situaţiei. De fapt, de ce anume este nevoie pentru a putea, măcar, spera? Sunt convins că majoritatea ar fi tentaţi să spună: de sportivi şi de antrenori capabili. Ei bine, nu sunt de acord cu asta. În primul rând sportul românesc are nevoie de manageri. Să recunoaştem deschis: sportul nu mai este, de mult, o activitate care se face doar de plăcere. Sportul a devenit o afacere şi trebuie abordat ca atare.
Din păcate, românii au boala numirii fostelor glorii în funcţiile de conducere executivă ale federaţiilor. Foşti mari campioni, în faţa cărora fiecare dintre noi ar trebui să ne aplecăm smeriţi, dar care, odată aşezaţi la birou devin simpli funcţionari care nu ştiu încotro să o apuce şi cu cine să vorbească pentru ieşirea din colaps. Şi nici nu au de unde să ştie. Deşi plini de bune intenţii, toţi se lovesc de aceeaşi problemă majoră: lipsa experienţei în domeniul managerial.
Marii campioni devin aur curat dacă sunt în mediul lor: adică în iarbă, pe marginea pontonului, pe marginea pistei sau în săli. Pentru că acolo este sufletul lor, acolo au devenit zei cu acte în regulă, acolo îşi pot descoperi urmaşii. La birou se simt legaţi de mâini şi de picioare.
Fără îndoială, ca imagine este bine şi chiar indicat ca în fruntea unei federaţii sau a unui club să se afle o legendă, pentru că asta contează, mai ales la nivel internaţional. Dar în spatele ei, la conducerea efectivă a grupării respective, trebuie să fie un manager, venit din lumea afacerilor, sau care este făcut pentru asta.
Pentru că oamenii cu bani pot fi atraşi să investea