Ni se cere să gândim pozitiv. Suntem îndemnaţi frecvent să ne bucurăm şi să o facem cât mai des posibil. Mai cu seamă atunci când, într-un fel sau altul, direct sau mediat, luăm parte la o sărbătoare. Iar un festival nu poate fi decât o sărbătoare. O indică însăşi etimologia cuvântului.

Avem, aşadar, toate motivele să fim mândri că la Bucureşti, dar şi în alte câteva mari oraşe din ţară, se desfăşoară, preţ de patru săptămâni, un mare eveniment cultural, aşa cum e cel care celebrează personalitatea unuia dintre cei mai însemnaţi creatori români, George Enescu. Şi ne vom bucura încă şi mai vârtos la gândul că la această a XXI a ediţie iau parte mari personalităţi ale vieţii muzicale internaţionale, că sălile sunt arhipline, că valoarea este răsplătită cu minute întregi de aplauze, cu ovaţii. Că sălile de concert ale Bucureştiului au devenit în aceste zile sedii ale valorii. Puncte de maximă concentrare ale acesteia. Că magia există. Deşi, dacă e să fim şi puţin cârcotaşi, parcă-parcă nu putem să nu băgăm de seamă că vorbe precum magic şi magie ori altele asemenea lor sunt niţeluş cam inflaţionist folosite în articolele feluriţilor comentatori ai evenimentelor înscrise pe agenda manifestării.

Nu ştiu dacă în aceste zile de bucurie şi de sărbătoare e tocmai bine să ne punem şi câteva întrebări ceva mai incomode. Să formulăm îndoieli ori reproşuri Ca, de pildă, interogaţia, căreia îi dădea glas, în chiar ziua deschiderii Festivalului, un bun prieten, muzicolog de profesie, ce, într-o lungă conversaţie telefonică avută cu el, se întreba dacă lui Enescu, fiinţă discretă, modestă, complicată sufleteşte, i-ar fi fost tocmai pe plac o anume grandilocvenţă sesizabilă în arhitectura manifestării. Aş zice eu tenta hollywoodiană a Festivalului. Felul concentrat, interiorizat, “intelectualizat”, deloc triumfalist, în care marele Daniel Barenboim a tălmăcit, în chiar co