Cei ce blamează acordurile României încheiate din 2009 cu FMI, BM şi UE trebuie să mediteze, după mine, la două întrebări esenţiale. Prima, dacă merită să fie întreprinse corecţiile implicate de aceste acorduri. A doua întrebare decurge, într-un fel, din prima şi priveşte un contrafactual imaginat: ce ar fi fost în lipsa aranjamentelor de asistenţă financiară.

Raspunsul la prima intrebare, in opinia mea, nu poate fi decat unul rational si anume: ca era nevoie de ajustari ca demers de politica economica . Dupa cam arata documente internationale si alte analize serioase, deficitele bugetului consolidat al Romaniei au scazut de la peste 9% in 2009 la sub 3% in 2012 in timp ce deficitul de cont curent a mers sub 4% din PIB anul trecut. Corectiile au fost de amploare si sunt rasplatite cu revenirea Romaniei pe pietele internationale, cu costuri rezonabile la finantarea si refinantarea datoriei publice. Si firmele private se finanteaza mai usor. Drept este ca ajustari puteau fi impuse in mod brutal de piete daca Romania nu ar fi beneficiat de acces la finantare; importurile s-ar fi comprimat enorm ca si activitatea economica, dincolo de ce s-a intamplat. Aici gasim ratiunea pentru care s-a facut apel la asistenta financiara pentru sprijinirea balantei de plati, pentru a nu suporta consecintele unui “sudden stop” al finantarii externe. Sa ne amintim ca deficitele externe in 2007 si 2008 trecusera de doua cifre si indatorarea externa (in special a sectorului privat) crestea cu viteza ametitoare. Usor o criza de lichiditate se poate transforma intr-una de insolventa cand pietele suprareactioneaza. Romania a fost intr-o situatie analoga cu a tarilor baltice, partial cu a Ungariei (nota bene: Polonia avea deficite externe mult mai mici)

Avea Romania nevoie de asistenta. Unii ar spune ca nu –se face referire chiar la faptul ca sectorul bancar este dominat covarsitor