Horia Ghibuţiu: „Suntem aici de mii de ani, balansându-ne într-un leagăn al creştinităţii la care străinii, pripăşiţi te miri cum în jurul nostru, se uită cu jind”.

Suntem harnici, viteji, ospitalieri şi, după cum aflăm de la vârste fragede din manualele şcolare, n-am cotropit pe nimeni. Practic, suntem buricul lumii, poziţie care ne permite să-i judecăm pe toţi ceilalţi, faţă de care facem orice mai bine, mai cu talent şi, oricum, mult înaintea lor.

Exagerăm, desigur, dar câte ceva din aceste mentalităţi păguboase au putut fi întâlnite la cei care, după concertul Madonnei la Bucureşti, au căutat paiul din ochiul altuia fără să vadă bârna din ochiul propriu.

Cumva, nouă, românilor, ne place teribil de mult să nu ne placă ceva, mai ales dacă e străin. Din frânturi de conversaţie, convingeri ţipate ca să audă şi cei de peste şase rânduri sau valuri de indignare vărsată pe forumurile de pe internet s-ar putea desprinde următoarele concluzii: a fost un show vulgar; Madonna s-a lăsat prea mult aşteptată, iar când a venit, n-a fost în stare să strângă mai multe aplauze decât omagiul adus lui Michael Jackson; a făcut playback într-o veselie, iar când a cântat, n-a cântat, ci a zbierat; dacă a avut vreodată voce, şi-a pierdut-o între timp; e o babă cabalistă, cu un talent îndoielnic, promovată de masonerie, care mai are şi tupeul să ne spună nouă, românilor, să ne iubim şi să fim mai toleranţi, deoarece, în Europa de Est, romii ar fi discriminaţi, calomnie pe care trebuie să o întâmpinăm cu huiduielile de rigoare; de asta am plătit noi, să o vedem sărind coarda, pupându-se pe gură cu o sosie de-a ei şi stricându-şi singură toate melodiile, de nu le mai puteai recunoaşte?

Una peste alta, narcisism isteric, ritualuri sataniste şi ne-a mai şi sfidat, pentru că e uşor să vorbeşti despre flămânzi cu burta plină, ca să nu mai vor