de la Corneliu Zelea la Corneliu Vadim Pradă naivităţii, promisesem săptămîna trecută o poveste cu zile de marţi; amîn, pentru că acum năpasta căzu în plină duminică, pe înserat, la ora de preludiu a insomniei, pe cînd cucul de lemn (cu ochelari) cînta aria despărţirii de Europa. Respinse de cugetul nostru deprins a crede mereu că mai rău nu se poate şi că există, undeva, o limită dincolo de care aberaţia nu trece, ceasurile rele căzură duminica; şi ele pot anunţa vreo patru ani în care săptămîna (sic!) ar putea să aibă numai zile de marţi şi numai ceasuri rele. De fapt, în anul 2000 societatea românească se redescoperă ca fiind ancorată în aceeaşi eternă dispută ce i-a însoţit ultimul secol şi jumătate de istorie: autohtonismul reacţionar opus pulsiunilor modernizatoare ale europenizării. Dincolo de nuanţe, aceasta este esenţa şi, cred, acesta este înţelesul alegerilor din 26 noiembrie. În deceniile interbelice, extremismul lui Zelea Codreanu (tot un autohtonist cu pretenţii justiţiare; măcar el era realmente charismatic, faţă de el alţi charismatici sînt caricaturi buhăite) a fost unul contrarevoluţionar - adică îndreptat împotriva singurei revoluţii autentice a istoriei noastre, cea de la mijlocul secolului trecut, revoluţia politică şi culturală a generaţiei paşoptiste şi postpaşoptiste, cea care, de-adevăratelea, a adus tiparul european în exotica Românie. Iar acum, procentajul obţinut de un partid ce neagă raţiunea lui decembrie '89 înseamnă tot sunetul de goarnă al contrarevoluţiei. Disputa dintre autohtonism şi europenizare nu este una strict politică. Ea trece dincolo de reperele stînga - dreapta (veni-va vremea să admitem că, dincolo de fanteziile pe care le-am luat drept realităţi, n-am avut nici stîngă şi, mai ales, nici dreaptă); după zece ani în care ne-am amăgit că liberalismul, creştin-democraţia şi social-democraţia sînt prinse în luptă dreapt