Pentru construirea de locuinţe din perioada socialismului românesc balconul a fost o binefacere. Locatarii s-au bucurat. Ei au populat balcoanele cu rufe, butelii, damigene, murături, cămări improvizate, vechituri, scule, cu tot ce nu mai încăpea în apartament şi cu plante, în cel mai bun caz.

Arhitecţii s-au bucurat. Ei au proiectat, în veselie, „blocurile cu sertare” agăţându-se, cu disperare, de unicul element de arhitectură ce mai putea scoate din anonimat faţadele monotone şi triste.

Ideea de a închide balconul cu sticlă ar trebui să le fie străină românilor. Tradiţia noastră în materie de locuinţe îşi are originea la sat, unde modelul caracteristic contează pe spaţiul intermediar dintre interior şi exterior. Din Dobrogea în Maramureş şi din Banat în Bucovina prispa casei e nelipsită. Pe una sau pe mai multe părţi, uneori de jur împrejur, cu sau fără balustradă (parmaclâc), mai joasă sau mai înaltă, cu întreruperi, scări sau excrescenţe pe 4 stâlpi (ceardac) prispa face farmecul locuirii în „casele pe pământ“. Înţelepciune? Sănătate? Funcţionalitate? Dragoste de natură? Cine nu s-a bucurat de tihna oferită de prispa umbroasă, în zilele toride, şi adăpostită, în cele ploioase, are ce regreta.

Şi nu e vorba numai de locuinţa rurală; ideea de prispă a câştigat şi în casele orăşeneşti, în casele modeste, în casele boiereşti, conace, palate, biserici...

Şi nu e vorba numai de ţara noastră; mai puţin Nordul, cu zilele sale scurte şi vânturile reci, lumea întreagă se bucură de terase acoperite, portice, logii, galerii...

Vorbim de Bucureşti.

Economia de energie nu e o falsă problemă. Împachetarea cu polistiren e o falsă rezolvare întrucât studiile şi experienţa specialiştilor conduc astăzi spre alte soluţii: energii alternative, acoperişuri inteligente, faţade ventilate, case ecologice, „casa verde“ etc. @