“Echipa naţională reprezintă conştiinţa de sine a unei naţiuni” - Ioan Holender, director al Operei din Viena între 1992-2010 şi directorul Festivalului George Enescu

Amsterdam. Van Persie înscrie al doilea gol din cele trei ale sale în poarta Ungariei. Fuge spre banca rezervelor şi a staffului tehnic, unde îl aşteaptă Kluivert, acum secundul lui Van Gaal. Urmează o îmbrăţişare prelungă. Nu este îmbrăţişarea dintre mîndrul descendent al cuceritorilor buri şi falnicul urmaş al Surinamului colonizat. Sînt doi bărbaţi care aparţin aceluiaşi popor, aceleiaşi meserii pe care au înnobilat-o. Chipurile sînt senine, zîmbitoare. Nu ghiceşti nici un rictus care ar putea ascunde invidie. Frustrare. Robin van Persie tocmai egalase recordul all-time al lui Patrick Kluivert. 40 de goluri pentru naţionala Olandei. Portocaliul tribunelor inundă pliurile sufletului, van Persie, Robben şi gaşca joacă un fotbal hipnotic, hrănit cu bucurie şi încă însetat de glorie. Ungaria, stafia glorioasei echipe a anilor ‘50, se ascunde în gaura de şarpe a ruşinii. ArenA îşi celebrează naţionala, naţionala îşi cinsteşte suporterii cu un joc din care picură frumuseţe. Acesta a fost meciul de la Amsterdam dincolo de 4-3-3-ul lui van Gaal şi de 1-8-ul lui Egervari baci, bunic care chiar are ce le povesti nepoţilor. În măsura în care nepoţii sînt amatori de poveşti horror.

Andorra La Vella, cu vreo două ore mai devreme. Naţionala României ajunge la stadion pentru întîlnirea cu echipa similară a micuţei ţări din Pirinei. Peste o sută de suporteri români veniţi din ţară sau recrutaţi dintre compatrioţii care muncesc în Franţa şi în Spania îşi aşteaptă favoriţii. Sînt bărbaţi, femei şi copii. Multe femei şi mulţi copii. Sînt chipuri care radiază bucurie. Sînt oameni simpli, care poartă pe chip grija zilei de mîine şi tristeţea despărţirii de familie, de ţară. Bucurie şi tristeţe. Şi aştepta