Ucraina e pe cale să semneze un acord de asociere cu Uniunea Europeană, iar Rusia se opune, apărându-şi propriile interese economice. Prin urmare, Moscova a apelat la instrumentul de constrângere cel mai la îndemână: factura de gaze a Ucrainei.

Guvernul de la Kiev a primit o notă de plată cât să n-o poată duce, metodă care a mai dat rezultate în trecut. Numai că, de data asta, politicienii ucraineni au cumpănit şi au luat o decizie pe care o consideră a fi în interesul lor naţional: au permis explorarea gazelor de şist pe teritoriul Ucrainei. Adică, alt gaz, altă situaţie geopolitică.

Urmărind ce s-a întâmplat la Kiev, nu pot să nu mă gândesc la ce se întâmplă la noi din septembrie încoace. Avem proteste săptămânale împotriva exploatării miniere de la Roşia Montană, dar şi contra explorării gazelor de şist. În zilele bune, peste 15 mii de oameni au mărşăluit pe străzile din Bucureşti, dar şi din alte oraşe contra proiectului de la Roşia. La Pungeşti, în Vaslui, o mână de săteni, sprijiniţi şi de protestatari veniţi cu autocarele din alte localităţi, nu i-au lăsat pe americanii de la Chevron să înceapă explorarea gazelor de şist. Faţă de aceste probleme, reacţia politicienilor români este halucinantă. Asistăm la cea mai mare fugă de răspundere din istorie.

Începând cu primii trei politicieni ai ţării, Băsescu, Ponta, Antonescu, şi terminând cu primarul din Pungeşti, toţi cei aleşi să ne reprezinte interesele şi-au pierdut curajul. Asta, fireşte, dacă l-au avut vreodată. Susţinător declarat al proiectului minier de la Roşia Montană, Traian Băsescu a descoperit brusc necesitatea dialogului cu societatea civilă. Brusc, adică de când a ieşit lumea în stradă. Preşedintele a trecut de la „trebuie să dăm drumul proiectului minier pentru că ne aduce beneficii economice” la „să vedem, să discutăm, să-i întrebăm pe oameni ce părere au”. Dar cu interesul naţion