„Acela e poetul curvăsăriei româneşti; ăsta, poetul limbii române.” E un sport naţional cît se poate de hazliu uneori, alteori, ridicol de-a dreptul să ne uităm la vreme de Paştele român, respectiv maghiar.
Meteorologia nu are nicicînd o însemnătate mai mare decît atunci cînd se apropie udatul. Românii şi maghiarii sunt la fel de veseli dacă de paştele celuilalt se preconizează vreme bună şi la fel de trişti dacă va fi vreme frumoasă. Toţi avem o dîră de răutate în noi, deşi, sigur, unii indivizi din ambele naţiuni sunt răi de-a dreptul. Sau mai degrabă mai încercaţi de soartă ca Antigona: nici de sărbători nu pot vorbi decît de Trianon, bentiţe, graniţe de o mie de ani şi continuitate.
Tot acest joc îşi are rostul, fireşte, doar dacă cele două Paşti, ca acum, nu cad împreună. E mai frumos, zic eu, dacă se ţin laolaltă: toată lumea e la patru ace (eu, numai la trei – nu sunt un om cu cravată), tot oraşul e plin de miresme plutitoare şi de ouă roşii.
Fraza pe care am citat-o la început mi-a spus-o un poet maghiar contemporan. Băiet fiind, redacţii cutreieram, şi într-una din ele am şi stat mult, am băut votcă şi-am discutat despre literatură, spunînd poezii redactorilor şi ei mie. Într-o zi, ne-am trezit că vorbim despre Marin Sorescu şi despre Nichita. Interlocutorul îmi spunea că doreşte să traducă N-ai să vii. Dar e tradusă, am zis eu, şi încă genial, de Domokos Szilágyi. Se vede că eram încă foarte tînăr. E o variantă, nimic mai mult, mi-a răspuns poetul. Dar şi Sorescu e bun, am schimbat repede vorba. E foarte bun, mi-a spus el. Numai că… - şi-aici a urmat fraza amintită.
Ieri, cînd Nichita a împlinit 80 de ani, mi-a venit în minte aprecierea asta şi m-am gîndit că într-adevăr, el este poetul limbii române. ”N-ai să vii şi n-ai să morţi / N-ai să şapte între sorţi / N-ai să iarnă, primăvară / N-ai să doamnă, domnişoară.” Cît de simplu, de
