Nu poţi să asişti impasibil la un masacru, ca să spui apoi - ca alibi - că e o problemă internă a statului respectiv. Asta te face complice la crimă, iar în acest caz, mai grav, la genocid.
A fost o greşeală ce a declarat preşedintele Băsescu atunci când s-a referit prima dată la evenimentele din Libia, manifestându-se imprudent şi prematur împotriva unei intervenţii militare. Singura declaraţie oportună ar fi fost să ceară, dimpotrivă, intervenţia rapidă a democraţiilor occidentale, a Ligii Arabe, pentru a salva civilii expuşi bombardamentelor forţelor aeriene fidele lui Gaddafi şi asaltului barbar cu blindate asupra unor oraşe răsculate.
Există o dimensiune universală a omului care te obligă să îi aperi valorile. Şi UE, şi NATO le reprezintă, iar noi suntem parte şi când ne convine, şi când nu. Şi când ne înşelăm în evaluarea unor conjuncturi, şi când nu. Nu poţi să asişti impasibil la un masacru, ca să spui apoi - ca alibi - că e o problemă internă a statului respectiv. Asta te face complice la crimă, iar în acest caz, mai grav, la genocid.
Veţi spune, da, dar China, Rusia, Brazilia, India, Germania? Întâi că ele au votat cum au votat în Consiliul de Securitate, ştiind că intervenţia se va produce oricum. Rolurile au fost împărţite, a fost şi o negociere în culise. Dar mai e un argument care face de neînţeles poziţia exprimată de preşedintele Băsescu, de „neintervenţie". Ţările mari sunt protagoniste ale vieţii politice internaţionale, îşi au agenda lor, interesele lor. Sunt ca nişte jucători de poker la o masă unde se dispută permanent tot potul. Pentru ţările mici, adică pentru ţuţerii jocului mondial, e mai simplu. Pot lua poziţii de principiu, chiar să moralizeze. Sunt singurele care le salvează statutul şi le conferă respect. Ţările mari sunt producătoare de politică externă, ţările mici, doar consumatoare. Un fapt întâmplat la Moscova,
