La începutul acestui prim articol pe teme de politică internă de pe blog, cred că este onest din partea mea să schiţez câteva dintre opţiunile mele politice şi instituţionale.
Mă poziţionez, în sens larg, în zona dreptei; dacă recurgem la separarea simplă (contestabilă) stânga-dreapta, cred că sunt destul de departe de centru. Cunosc mulţi conservatori şi mulţi libertarieni; cunosc, de asemenea, destui libertarieni dezamăgiţi care ajung la concluzii conservatoare. Eu sunt, mai degrabă, un conservator dezamăgit care ajunge la concluzii preponderent libertariene.
Împărtăşesc pesimismul conservatorilor cu privire la failibilitatea umană, dar nu şi speranţele lor că acţiunea publică, fie ea şi cumpătată, ancorată în valori şi tradiţii, va rezolva mare lucru. Împărtăşesc ataşamentul libertarienilor faţă de principiul unei prezenţe cât mai reduse a statului în vieţile noastre (inclusiv pe piaţa liberă), dar nu şi convingerea lor că vom şti foarte bine să ne gestionăm libertatea.
Nici conservatorismul, nici libertarianismul nu se armonizează foarte bine cu principiul democratic, dar eu nu văd altă soluţie de a lua decizii colective, politice (acolo unde e cazul să le luăm împreună). Mă interesează, aşadar, ca statul să fie strict circumscris, dar puternic şi eficient în domeniile în care îl recunoaştem ca legitim; şi ca democraţia să funcţioneze bine în domeniile în care admitem decizia colectivă, sub cenzura principiilor statului de drept. Aplicată la realităţile româneşti, această viziune ar pune un mai mare accent pe proces decât pe starea finală – e vorba de procesul prin care tot mai multe sfere ale existenţei noastre ar trebui eliberate de coerciţia arbitrară (fie ea şi blândă, binevoitoare) din partea statului. Nu-mi fac prea mari iluzii că această bătălie poate fi câştigată, dar mi se pare important ca ea să fie, totuşi, purtată.
Trecând la c
