Se spune că a fost dirijată politic, că oamenii au fost instigaţi şi manipulaţi, că a fost o lovitură de stat a foştilor nomenclaturişti împotriva „conducătorului iubit”.

După 20 de ani, vorbim cu sânge rece despre zecile de morţi, plângem încă o dată alături de familiile îndurerate şi căutăm iarăşi - a câta oară? - vinovaţii. Uităm însă să ne gândim la ce a însemnat acest eveniment pentru fiecare dintre noi. Cei care nu au fost pe străzi, nu şi-au pierdut părinţii sau fraţii şi nici nu s-au înscris în politică de vreo parte sau alta a baricadei.

Românii au făcut Revoluţia pentru că au crezut în ea şi au simţit că pot face ceva. Că se schimbă ceva, la care poate participa fie care, cu mic, cu mare. Cei care au putut, au ieşit în stradă. Ceilalţi s-au pitit prin case, s -au zgribulit la televizor şi au trăit „Revoluţia” în stil propriu.

Revoluţia mea de elev în clasa I a avut loc la televizor. Unul mic, alb-negru, marca „Sport”, care avea nevoie periodic de o corec ţie, administrată indubitabil de palma grea a bunicului meu. Înţelegeam destul de vag ce se întâmpla: la un moment dat, priveam Biblioteca Universitară arzând, convinsă că e o plăsmuire a micului ecran. Apoi, m-am pomenit că trebuie să stau pe burtă, pe jos, privind la televizorul pus pe un scaun, în timp ce bunicul atârna pături în dreptul perdelelor.

Bunica plângea în hohote când au venit acasă părinţii mei, care fuseseră, ca alte mii de oameni, la mitingul organizat. Erau agitaţi, iar tata parcă îşi pierduse un pantof, fugind când s-au auzit împuşcăturile. Ţin minte că în seara aceea nu s-au dus la ei acasă - erau navetişti, iar eu stăteam la bunici - pentru că s-au speriat de teroriştii de Drumul Taberei, care i-au întors din drum.

Amintirile se completează, mai târziu, cu imagini din cimitirul Revoluţiei - noroaie, gropi neacoperite, sicr