Marc Lazar, aşa cum l-am perceput eu, are un aer voltairian: deloc înalt şi tras prin inelul unor zile cu cină frugală, vioi şi vorbăreţ, simpatic şi la rigoare deranjant de inteligent, mai ales pentru cei cu care cade în dezacord. Cînd, în acea seară lambrisată*, mîngîind uşor paharul din faţa sa şi fixînd în treacăt microfonul, a început prin a spune că Partidul Comunist Francez e mort, dar comunismul este încă în viaţă în Franţa, mi-am luat o clipă ochii de la zîmbetul profesional pe fond blond al ataşatului cultural Clara Wagner şi am avut tot o clipă în minte figura dodoloaţă a liderului PCF Robert Hue, spunîndu-mi - cu o oarecare răutate pe care mi-o vei ierta, cititorule împăcat cu viaţa - că la aşa lider, aşa moarte (3,3 la sută din voturi la alegerile din 2002). Ciudată chimie, cea dintre francezi şi PCF; multe pagini au descris-o - de la Raymond Aron, Annie Kriegel, François Furet la Claude Lefort sau Stephane Courtois -, multe o vor mai face. Multe iluzii i-au dat contur, multe inteligenţe i-au dat substanţă. O iluzie cît o viaţă lungă de om: 82 de ani, de la congresul de constituire de la Tours, din decembrie 1920, şi pînă la alegerile de anul trecut, cu rezultate demne, cum spuneam, de neputinţa barbişonată a camaradului Hue. Aproape de mijlocul anilor '30 ai secolului trecut, după ce în Germania vecină Hitler venea la putere, PCF se instala în poziţia de cel mai important partid comunist al lumii europene occidentale, avînd aproape asigurat un vot francez din patru în deceniile de după război. Unu din patru, pentru că nu e tocmai uşor să fii comunist şi să ajungi la putere într-o democraţie (susţinută, în clipe de restrişte, de americani). Întocmai cum spunea Maurice Thorez, liderul legendar al PCF, gazdelor sale de la Moscova, în 1929, chemat fiind de către Stalin pentru a fi tras la răspundere: Credeţi-mă, tovarăşi, e greu să lucrezi într-o ţar