În blocurile din cartierele moștenite de pe vremea lui Ceaușescu locuiesc laolaltă zeci sau sute de oameni care au prea puține lucruri în comun. Uneori, vecinii de palier abia se salută. Sursa: Adi Pîclișan
După ani buni de locuit la comun, în blocuri cu zeci de apartamente, sunt încă mulți români care nu au învățat încă ce înseamnă să conviețuiești și să nu le faci viața amară vecinilor. Iar când vine vorba despre decizii luate în comun, lucrurile capătă accente tragicomice.
O radiografie simplă scoate la iveală faptul că în majoritatea blocurilor din România se regăsesc cam aceleaşi tipologii „de bază”: oameni simpli (de multe ori, pensionari săraci), familii de muncitori (cu mai mulţi copii), intelectuali, şomeri, elevi și studenţi (din alte localități, care stau în gazdă sau în chirie pe durata studiilor).
Viața la bloc, ca fapt divers
„În blocul meu sunt 88 de apartamente, pe două scări separate. E evident că nu avem cum să ne cunoaştem între noi ca vecini, pentru că nu avem timp. Ne uneşte însă, pe mulţi, stupoarea cauzată de diversele acţiuni iniţiate de alţi vecini sau de comitetul de bloc. Ultima dată, o sexagenară de la un etaj inferior umbla din uşă în uşă cu o listă pe care spera să adune exact 45 + 1 semnături pentru a putea cere schimbarea femeii de serviciu. La angajarea femeii de serviciu, evident că nu a cerut nimeni nici măcar un acord verbal”, povesteşte Raluca G., locatară într-un bloc cu 10 etaje, de pe Calea Şagului, din Timișoara.
Alt locatar povesteşte cum, de săptămâni bune, se află în „negocieri” cu vecinii pentru a schimba ţevile de apă: „Blocul meu e construit în 1973. Țevile de gaz ne-au obligat cei de la EON să le schimbăm, iar pe cele de căldură le-am înlocuit doi ani la rând, cu plata în rate. Acum au început să pocnească ţevile de apă caldă şi rece. Nu ştiu dacă operaţiunea se