Începută pe 22 decembrie 1989, la ora 18.35, viaţa de cazarmă a lui Nicolae Ceauşescu a fost însoţită de o tensiune formidabilă.
Bătrânul dictator, pe care-l mai despărţeau cinci săptămâni de sărbătorirea cu fast a „72 de ani de viaţă şi aproape 60 de ani de viaţă revoluţionară", nu stătuse niciodată trei zile neîntrerupt într-o unitate militară de pe teritoriul României. Nu făcuse armata, iar gradul de general îl căpătase, în tinereţe, pe considerente strict politice, dublate de un stagiu la Moscova. De aceea, perioada 22-25 decembrie 1989 a fost, pentru el, o experienţă traumatizantă. Mai ales că nu ştia exact ce statut are el acolo: prizonier sau protejat? Militarii îl sechestrau sau îl apărau?
Încă din prima seară, Ceauşescu s-a izbit de câteva „mărunţişuri" supărătoare: camera austeră în care a fost cazat, patul de fier în care urma să doarmă, toaleta mizerabilă, mâncarea sărăcăcioasă, frigul şi lipsa mijloacelor de comunicare. În curând avea să vină şi mantaua militară pe care urma s-o îmbrace pentru camuflaj.
Apăsătoare era şi atmosfera din cazarmă. Colonelul Kemenici, comandantul unităţii şi al garnizoanei, făcea eforturi să evite contactul cu Ceauşeştii, chiar dacă biroul său se afla perete-n perete cu camera „înalţilor oaspeţi". Prezenţa acestora le fusese adusă la cunoştinţă doar câtorva ofiţeri, restul auzeau doar zvonuri pe la colţuri. Ofiţerimea din unitate era tot mai frustrată că Andrei Kemenici, comandantul unităţii, îşi luase ca mână dreaptă un colonel de Securitate, Gheorghe Dinu.
Se anunţau zile teribile în cazarmă.
