Principalele sărbători religioase ale anului sunt, se ştie, un indicator destul de sigur nu doar al gradului de religiozitate al unei societăţi, relevând numărul celor care participă la slujbe sau care respectă tradiţiile, dar şi al percepţiei mediatice în general a religiei ca atare.

Pe durata deceniului 90 al secolului trecut şi în anii de după aceea, locuind, pe rând, în Germania, Austria, Italia sau Franţa, am putut observa nemijlocit cum, just înainte de Naşterea Domnului sau de Sfintele Paşti, publicaţii precum Der Spiegel, cel mai mare săptămânal european, sau La Repubblica, dar şi Le Monde, publicau/publică ample dosare despre istoricitatea Mântuitorului, despre cât de incompletă, respectiv falsificată, ar fi Sfânta Scriptură, despre (non)sensul Învierii, despre fecioria Mariei, despre tenebrele papalităţii, abuzuri şi averi, despre fundamentalişti şi liberali în sânul episcopatului.

În funcţie de scandalurile legate de chestiunile atât de omeneşti ale slujitorilor Bisericii (generic vorbind), accentul trecea/trece frecvent de la abordarea personală la cea principială. Păcate individuale erau/sunt luate drept pretext pentru a desfiinţa pur şi simplu credibilitatea comunităţii de credinţă în ansamblul ei. Cu alte cuvinte, sărbătorile creştineşti erau/sunt „bruiate“ permanent de cei care, neputându-se bucura, nu tolerează măcar bucuria altora. Dacă nu este recomandabil să fii ireverenţios, pe bună dreptate, de Ramadam sau Hanuka, corect politic este însă, oricât de inexplicabil, să fii grosolan de Crăciun sau de Paşti.

În ceea ce priveşte spaţiul public românesc, agresivitatea mediatică în raport cu tematica religioasă a crescut constant în ultimii ani. Subiectul vânzându-se bine, am avut/avem parte, inclusiv în aceste zile, de atenţia constantă a presei. Dincolo însă de orizontul informaţional, o formă subtilă – deoarece banală – de seculariz