Ce ghinion să încerci să tragi bani dintr-un bancomat! Atenţie, banii tăi, timpul tău! Păţeşti lucruri curioase. Zilele trecute am fost pe un câmp la filmări în România profundă. Încerc să readuc din amintire câteva tentative de fugă petrecute înainte de 1989. În nişte lanuri de floarea-soarelui am agitat 20 de figuranţi plus echipa de filmare şi m-am lăsat impresionat de un avion AN 2. M-am simţit visând la „Pacientul englez“, „La nord prin nord-vest“ sau la „Casablanca“, unde tot despre paşapoarte se povesteşte. M-am întors acasă cu vorba lui Brecht în cap: „Omul e un paşaport!“.
La Bucureşti, din fericire, am pierdut repede bruma de poezie dobândită la marginea mării. Iată cum. Dimineaţa, fără o leţcaie, am băgat cardul într-un bancomat aflat în vitrina unei bănci de pe bd. Filantropia. Cum l-am lăsat din mână, bancomatul l-a înghiţit. Am făcut semn unei doamne prin fereastră să binevoiască să îmi acorde asistenţă. Nici nu apucasem să scriu pin-ul.
Doamna îmi face semn să intru eu înăuntru şi mă ia la rost din uşă. Sunt îmbrăcat cam boem, de piaţă. Dna mă priveşte ca pe un infractor. Primul schimb de priviri l-am pierdut. Avusesem proasta inspiraţie să mă opresc şi să apelez la serviciile băncii respective. Adică am vrut să scot din banii mei proprii.
Apariţia feminină mă ia la rost. Oricum, sunt bucuros că parlamentează cu mine, bine că nu m-a dat afară. Se decide totuşi să deschidă bancomatul şi recuperează lejer bietul meu card. E un card Visa banal, perfect valabil oriunde în lume, dar nu în filiala unde tronează această doamnă ţâfnoasă. Mi-l confiscă, îmi spune, trebuie să îl „verifice“. Îmi zice să vin altădată să îl ridic. Mă revolt, nu înţeleg nimic din această situaţie kafkiană. Şi nu am foarte mult timp la dispoziţie.
Câteva cucoane sar cu gura pe mine, până să zic pâs. Instinct tribal, coalizare sp
