(nu întreba!) Nu mă-ntreba de ce stau cu ochii pe sus în dimineaţa asta de 16 martie, la ora la care am ieşit să cumpăr ziare şi băiatul de la chioşc mi-a zis să nu mă omorîţi , că iar a uitat să-mi aducă ziarul de sport de duminica trecută, dar mîine nu-l mai uită, iar ciripitul din teiul chel de pe colţul străzii mi s-a părut o clipă că vine dinspre paharul de iaurt din plasă, şi era soare mai mult decît în oricare zi din ultimele patru luni, băltoaca pe care o săream uite-o că nu e, autobuzul care tocmai a trecut mi s-a părut mai gol ca ieri... A venit primăvara. Nu mă întreba de ce noul premier Zapatero a promis că va retrage soldaţii spanioli din Irak. Tocmai el, socialistul, urmaş teoretic al stîngii care, în iulie 1936, chema la reacţie internaţională (în numele umanismului, în numele solidarităţii!) împotriva generalului Francisco Franco; aşa e stînga, uită repede. Nu mă întreba de ce-mi vine în minte faptul că exact în ziua în care Franco, instalat la Madrid, dădea prima conferinţă de presă - 31 iulie, zi plină de soare -, în Anglia turneul de la Wimbledon era cîştigat, sub un cer senin, pentru a treia oară consecutiv de mîndria britonilor Fred Perry, cel mai mare jucător din istoria tenisului de pînă atunci, într-o finală fără miez în care i se opusese baronul german Gottfried von Cramm. "Şi ce-o să spună cancelarul Hitler cînd va afla că aţi fost bătut?" - l-a întrebat pe Von Cramm un ziarist american imediat după meci; şi nu mă întreba de ce baronul a avut două răspunsuri, diferite: în public s-a întors pe călcîie şi a plecat, iar în privat a spus că de la un ziarist americano-evreu nici nu se aştepta la altfel de întrebare. Nu mă întreba de ce Big Brother nu mă entuziasmează, nu pe motive orwelliene, ci pentru că 75 de mii de euro mi se pare un premiu prea mic pentru cineva care acceptă să caşte la neon cîteva luni, încercînd în acelaşi timp să pa