Trecând peste dimensiunea istorică, Ziua Naţională înseamnă, pentru cei mai mulţi dintre români, o ocazie de petrecere. Şi cum altfel să fie petrecerea la români decât cu mâncare? Iar 1 Decembrie este încă şi mai mult un prilej (sau un pretext) pentru miticii mici, fasole cu ciolan sau sărmăluţe.

Multe locante afişează, poate cu emfază, titulatura de „restaurant cu specific românesc“. Dar oare există o bucătărie românească în adevăratul sens al cuvâtului, s-au întrebat mulţi, de-a lungul vremii. Răspunsul ar fi şi da, şi nu. „Sub titlul emfatic şi narcisist de «bucătărie românească», găseşti mai toate felurile turceşti, arabe, austriece, greceşti, franceze deseori, ruseşti, evreieşti, poloneze ori chiar şi altele, de şi mai aiurea. Ce-s musacaua, ciorba, chifteaua, ciolanul pe fasole, clătitele şi altele atât de «neaoşe» bucate altceva decât depuneri, aluviuni, fie ale ocupaţiei otomane, fie ale influenţelor franceze, germane, fanaro-greceşti sau care or mai fi ele“, scria Radu Anton Roman (foto) în cartea sa, „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti“. Însă tot scriitorul vine cu argumente care să ateste, totuşi, măcar existenţa unor feluri tradiţionale (sau naţionale), dacă nu a unei întregi bucătării. „Cu toate astea, cele mai multe din aceste lucrări n-au reuşit nicicum să păstreze modelul. Mai mult, 1-au aranjat discret pe româneşte, în asemenea măsură, încât nu mai recunoşti nici măcar tema originară“, explica scriitorul în acelaşi volum.

În patrimoniul nostru gastronomic există multe preparate prea puţin cunoscute sau prea puţin prezente pe mesele românilor, pentru că au pierdut lupta cu globalizarea, fast-food-ul şi mâncarea semipreparată: alivenci, mâncare de urzici, chisăliţă, dulceaţă de coajă de pepene verde, turte şi multe altele. Cu toate acestea, există totuşi câteva feluri care vor adăuga, cu siguranţă, mulţi ani la viaţa lungă pe care o au