Şi nu mică mi-a fost mirarea, mai alaltăieri, cînd am văzut nu una, nu două, ci cel puţin patru pîlcuri de nuntaşi care, cu mireasa & ginerică în frunte, s-au adunat sub statuia lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului, pentru poza rituală. Dacă auzul nu mi-a jucat feste, unii gavareau pa ruski. Ce-l face pe un nuntaş rusofon să vină şi să-şi imortalizeze fericirea cu un domnitor medieval non-rus pe fundal? Nu pot decît presupune (probabil că lui Pierre Nora – istoricul francez ce a identificat les lieux de mémoire – Chişinăul de azi i s-ar fi părut tocmai bun de studiat). Voi reveni la statuie – dar mai întîi voi spune că, pentru vizitatorul ce eram, prima surpriză a fost rezonanţa sonoră de la nivelul străzii. Cineva venit de dincoace de Prut – şi care ştie cît efort identitar au investit intelectualii basarabeni românofoni, acum 20 de ani, în „recuperarea“ limbii materne – va fi poate uimit de cît de prezentă e limba rusă în zumzetul diurn al oraşului. Vorbită, mai ales, de tineri. Desigur, nu de toţi; dar nici limba română nu e vorbită de toţi tinerii.

Şi tocmai aici văd problema: ce va urma? Dacă o parte a tinerei generaţii învaţă numai în limba rusă, iar altă parte învaţă numai în limba română, care fi-va mîine liantul comunitar al Chişinăului? Se va ghetoiza oraşul? Să sperăm că nu. Sau se va dezvolta o dualitate lingvistică, precum în Belgia? Uşor de spus, dar greu de imaginat – mai ales acum, cînd dizarmonia dintre flamanzi şi valoni face ca soarta Belgiei să pară uneori ca atîrnînd de un fir de aţă de goblen. De acolo, de sus, de pe soclu, Ştefan cel Mare – cu sabia şi crucea sa – priveşte aparent imperturbabil la fierberea de sub el. Indiscutabil, el este figura tutelară a Chişinăului: mai precis, e vorba de acea frumoasă statuie (operă a sculptorului local Alexandru Plămădeală), a cărei poveste este năucitoare prin ea însăşi. Imaginaţi-vă: tu