În mod normal, trebuia ca dezbaterile din societatea civilă să fie iniţiate de aceasta şi nu de către politicieni. În mod normal, trebuia să avem câteva proiecte venite dinspre societatea civilă, aşa cum era normal să avem câteva proiecte ale politicienilor. Şi pe toate acestea să se dezbată în Parlament. Dar, conform tradiţiei, nu a fost aşa. În mod normal, modificarea Constituţiei trebuia să se producă după formularea câtorva întrebări: este nevoie de modificare? Dacă da, ce trebuie modificat? Dacă da, care este procedura? Ş.a.m.d. În mod normal, procedura de modificare trebuia demarată după ce aveam răspunsuri argumentate la astfel de întrebări care să fi recomandat declanşarea unui asemenea proces. În mod normal şi în cadru constituţional, procesul de revizuire a Constituţiei reclama existenţa unei constituante sau măcar investirea actualului Parlament cu putere de constituantă la alegerile din decembrie 2012. În mod normal, într-un astfel de proces trebuia să fie luate în discuţie câteva proiecte de constituţie şi dezbătute articol cu articol. În mod normal, trebuia încurajat (şi nu iniţiat de la Palat) un amplu proces de dezbatere publică pe marginea elementelor asupra cărora reieşea oportună modificarea. În mod normal, un astfel de proces trebuia să dureze cel puţin un an, fiindcă nu este vorba de o lege ordinară ci de legea fundamentală care, în ultimele două decenii de postcomunism, a dovedit că nu supravieţuieşte bolilor copilăriei, sucombând la frageda vârstă de zece ani. În mod obişnuit pentru societatea românească, niciuna dintre condiţiile de normalitate enumerate mai sus nu sunt îndeplinite în prezent. Ameţiţi de victoria în alegeri şi de atmosfera sărbătorilor de iarnă, în primele zile ale anului 2013 guvernanţii au anunţat cu emfază modificarea Constituţiei, cu termene mai strânse decât în cazul unor legi ordinare. Mai e timp de dezbateri? Acestea su