”Stimați tovarăși... Nu e bine, s-a schimbat titulatura, măi dragă, uit mereu...
De când cu comunismul cu față umană, unele cuvinte și expresii dragi mie au fost suprimate din cauza unor elemente revoluționare care erau cât pe ce să-mi interzică să mai dau din mâini când îmi rostesc discursurile, deși, cu toate că ei nu știu, nimic nu s-a schimbat în esența lor intrinsecă, iar meandrele concretului sunt mai sinuoase, mai pregnante ca oricând, hmmm ” Ion Iliescu își potrivi cravata în oglinda din hol repetând discursul pe care avea să-l țină la Congresul PSD, sub privirea aparent atentă a tovarășei Nina care prinsese obiceiul să ațipească pe furiș, cu ochii întredeschiși, ca să nu zică tovarășul de viață că-l ignoră în cele mai importante momente ale vieții sale de etern revoluționar.
Ajuns la Sala Palatului, se opri să admire mașinile de producție imperialistă ce se aliniaseră frumos în parcare și-și aminti ușor iritat de frumoasele Volgi negre din tinerețea lui și de semnificația prezenței lor pe o stradă oarecare. Cum să mai inspire partidul respectul de pe vremuri cu BMW sau Audi, când la vederea unei Volgi negre tremura un cartier întreg ? Totuși, gândi el mai departe, este bine că membrii partidului prosperă, astfel sunt mult mai motivați să ducă mai departe spiritul revoluționar, idealurile pentru care am luptat cu îndârjire, neprecupețind niciun efort... Se trezi brusc la realitate și intră în sală. Se așeză în primul rând, unde avea să vină și Adi. O tovarășă corpolentă se năpusti asupra lui cu un buchet de flori, aducându-l în pragul unui infarct, de teama ca doamna să nu se prăvălească peste el încheindu-i nefericit întreaga viață de luptă neostoită. Crispat, o înjură printre dinți, pomenind mai mult în gând, niște obiecte ce țin de opiul popoarelor, de instituția retrogradă care e biserica, cu altar și paraclis cu tot. Afișă totuși u
