Sfinte Părinte Teoctist, în calitate de intelectual, de urmaş de preoţi şi de actuală modestă talpă - una dintre milioanele - pe care se sprijină Biserica Ortodoxă Română, vă ies înainte cu o rugăminte. Sper, chiar de-ar fi ca dvs. să nu figuraţi printre dilematici, ca altcineva - dintre consilieri, dintre luminatele feţe cu care vă întîlniţi zilnic - să aibă bunătatea de a vă pune aceste îngîndurate rînduri sub ochi.

Rugămintea este... Dar nu pot să trec mai departe înainte de a vă explica formula mea de adresare. Sfinte Părinte, ca să fiu sincer, nu prea mă pricep la formule; mai bine spus, chiar de le-aş reţine pe cele oficiale, parcă nu-mi vin pe limbă în momentul în care e nevoie de ele! Acum vreo 20 de ani, în prima mea zi de armată, am văzut că în faţa numelui unui gradat, pe o foaie, scria cap. şi, preţ de o dup-amiază, i-am zis: to'a'ăşu' căpitan în sus, to'a'ăşu' căpitan în jos - pînă cînd omul, excedat, mi-a zbierat băi oltene, tu chiar te crezi jmecher?, chiar aşa, 'ţi baţi joc de mine?, mai lasă-mă-n... (şi-a păcătuit, înjurînd) etc. Era caporal, vă daţi seama - dar eu chiar nu ştiam! În cazul dvs., Sfinte Părinte, vă spun cu mîna pe inimă că Înalt Prea Fericitul, neofit cum sînt într-ale teologiei, mi se pare rece. Înalt, aici, trimite mai curînd la ierarhia administrativă decît la cea spirituală; acel prea parcă ascunde, în context, ceva indecent; apoi, în privinţa fericitului care-aţi fi, sincer nu mi se pare credibil ca păstorul să fie fericit, în timp ce turma scrîşneşte din măsele. Personal, eu nu văd decît trei prea-fericiţi în România - pe Monica Gabor, care rîde tot timpul, fie că probează sandale, învaţă pentru bacalaureat sau îşi alintă piticul (ea a zis!), pe Rică Răducanu, atunci cînd mai apare prin şuşe, şi pe Dan Diaconescu, care zîmbeşte orice-ar fi, fie că anunţă un nou cutremur, o fostă crimă din Primăverii sau o nouă amendă